Ioan-Aurel Pop, „La răsărit de Paradis…“, preţ de un deceniu

Horia Bădescu a scris recent o carte care se cheamă „La răsărit de Paradis. Cronica unui deceniu“ (Editura Şcoala Ardeleană, 2026). Sunt puse cap la cap amintirile a circa zece ani de viaţă, cei imediat următori dobândirii libertăţii noastre de circulaţie prin lume. Scriitorul s-a mişcat în elita europeană a poeziei, a gândirii poetice, a eseului, iar „comesenii“ lui ştiau că „poezia este religia originară a omenirii“ (cum zisese Novalis); şi mai ştiau că poezia nu a schimbat lumea, dar ne-a făcut şi ne face să visăm. Şi ce se arată a fi mai frumos decât visarea? Ea poate naşte şi paradisuri, faţă de care noi am putea fi la Răsărit, dar nu mai contează, fiindcă Răsăritul şi Paradisul sunt totuna.

Horia Bădescu scrie despre identitatea europeană, în deplină cunoştinţă de cauză, fiindcă el este un european. Cât de necăjit era când se uza şi abuza de sintagma „intrarea noastră în Europa“ şi cât de mult se străduia în Europa, mai ales în spaţiul cultural francofon şi neolatin, să inducă ideea cunoaşterii românilor şi a României! Pe câţi încrezători şi neîncrezători i-a adus la Cluj, în Transilvania şi Maramureş, el, argeşeanul! Dar un argeşean naturalizat perfect, descins din spiţa domnească din „Curtea de la Argeş“. Acolo, „datina străbună era mai mult decât o lege“ şi domnii „turnau ca-într-o matcă“ vorbele lor înalte în cuvântul către Ţară (cum scrisese frumos Alexandru Davila).

Ştie Poetul despre cele trei ramuri ale creştinismului, dar ale unui creştinism care pune iubirea de la temelia universului în fruntea societăţii actuale. O elogiază pe o Doamnă a culturii româneşti, Rodica Pop, punte de legătură cu Belgia, face traduceri din poezia medievală, franceză şi belgiană, se întrece cu Romulus Vulpescu, cel care-şi scoate pălăria în faţa unui Villon, răsădit cel mai bine în româneşte de Horia. Îl laudă şi preamăreşte mereu pe Gérard Bayo, cu drumurile lui în Maramureş, întâlnit pe-acolo cu Gheorghe Pârja din Deseşti. Dar drumurile sale sunt, de la un soroc – de când se înnoise timpul – europene, cu Bienala de poezie de la Liège, cu evocarea surorii Monseniorului Ghyka, cu străzile din Namur. El, Horia, a dus mereu cu sine mesajul poporului român, „nici mai bun, nici mai rău“ ca alte popoare, cum ţine să precizeze adesea. Se mişca în lumi multe, pe o paletă largă, de la Arthur Rimbaud şi Roger Martin du Gard până la Martin Opitz şi la Gérard Bayo, ultimul fiind „bolnav de România“, locuitor în Montmartre, acolo unde „Parisul a rămas Paris“.

Ne plimbă prin Chartres, cu vitraliile sale salvate, cu sfinţii cu nasurile retezate la Marea Revoluţie şi se întoarce la Festivalul internaţional de poezie „Lucian Blaga“, alături de Liviu Petrescu, Tudor Cătineanu, Doina Cetea, Rodica Pop, Tudor D. Savu şi are nostalgii, bune pentru setea de poezie, cu evocarea lui Topârceanu: „Unde este vremea-aceea de altădată/ Când Mihai Viteazul ştia să se bată?“ Are revelaţii când vizitează muzeul de la Cluny, unde descifrează „Preistoria Evului Mediu“ şi unde îi revine pofta pentru Villon. Se bucură ca un copil de moştenirea Occidentului, dar remarcă, alături de oaspeţii săi occidentali, că „originalitatea cuvintelor este mult mai mare în Est“. Iar Clujul, cu „toamna lui nebun de frumoasă“, înseamnă, de fapt, viaţă „nebun de frumoasă“, căci poezia era la ea acasă. Regretă, alături de unul dintre interlocutorii săi, că Eminescu nu a fost tradus integral în franceză şi reproduce avertismentul „Feriţi-vă să băgaţi economia de piaţă în cultură!“, al aceluiaşi Gérard Bayo, care spunea despre maramureşeni că sunt „neam de regi“.

Discută problema Europei şi o întoarce pe toate părţile, ca filosofii de talia lui George Uscătescu, premiat al festivalului „Blaga“ din 1994. Revine mereu la matcă, deoarece nu vrea să se risipească: „Ca să nu te risipeşti, întotdeauna trebuie să-ţi cauţi originile!“. Se întreabă dacă istoria are logică şi ajunge la concluzia că istoria e ca viaţa. Trece şi prin episoade sui generis, cu Adrian Marino criticându-l dur pe Charles Carrère. Evocă scene multe de la Ministerul de Externe, de la Centrul Cultural Român şi de la Ambasada din Paris, cu Adrian Dohotaru, Virgil Tănase, rezident şi el pe Rue de l’Exposition şi la Hôtel de Béhague. Vedem cum au făcut istorie Colocviile „Blaga“ de la Paris şi cum se „româniza“ Parisul câteodată, prin români şi francezi deopotrivă, precum Georges Castellan, Jean Nouzille, Jean-Paul Bled, Jean-Nöel Grandhomme, Virgil Cândea, Cristian Popişteanu, Viorica Moisuc, Paul Dimitriu, Dorin Matei, Traian Sandu sau Matei Cazacu.

Ca diplomat, Horia Bădescu a susţinut mereu şi chiar a animat de-a dreptul francofonia, Uniunea Latină, imnul nostru întru latinitate, cu oameni ca Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, Basarab Nicolescu, Ana Blandiana, Dan Hăulică, Laurenţiu Ulici. Are şi acum nostalgia Parisului, cu Sena curgând la infinit, cu podurile Senei, cu Notre-Dame, cu Montmartre şi Montparnasse, cu librăriile FNAC, cu saloanele de carte. Îi evocă, făcându-le câteodată adevărate portrete, pe George Astaloş, Caius Traian Dragomir, Sabin Pop, Thierry de Montbrial, Maurice Druon, Sanda Stolojan. Cu unii am avut şi eu norocul să mă împărtăşesc, sorbindu-le amintirile, cuvintele înţelepte, erudiţia şi cultura. Maurice Druon, secretar perpetuu al Academiei Franceze şi membru de onoare al Academiei Române, scria: „De la Paris, şi nu din altă parte, s-a făcut auzită în Europa vocea fondatorilor independenţei româneşti […], de la locul pe care limba franceză l-a avut, de aproape două secole, în publicarea lucrărilor literare, istorice, ştiinţifice, diploma­tice ale inteligenţei româneşti, […] de la poeţii, dramaturgii, filosofii, tragicii români care, de la Contesa de Noailles, născută Brâncoveanu, până la Cioran şi Eugen Ionesco, au ales limba franceză ca vector al gândirii şi talentelor lor creatoare […], de la lista foarte bogată a autorilor şi savanţilor cărora Academia Română le-a oferit un fotoliu de asociat“. Scriitorul punea, de asemenea, în discuţie unul dintre cele două elemente esenţiale pe care se putea edifica structura biologică a unei unităţi politice: cultura. Cultura ca bogăţie a diversităţii, ca răspuns la uniformizarea lumii. „Or, uniformi­zarea este calea sterilităţii. Schimburile constituie hrana creaţiei, când nu mai există diferenţe, nu mai există schimburi. Uniformizarea este o situaţie specifică entropiei.“

Îl evocă şi pe Jean-Yves Conrad, cel care a scris „Paris, capitala… României. Ghid al plimbărilor insolite pe urmele românilor celebri din Paris“ şi care fusese în Bucovina, la Suceava şi Fălticeni şi trăise acolo mai intens decât aproape toţi românii. Tot el ne-a lăsat o emoţionantă dedicaţie: „Româncelor şi românilor, vii sau morţi, fie ei veniţi din România actuală, din Basarabia, sau din Bucovina, din Serbia sau Ungaria, din munţii Pindului, care au imprimat şi cu spiritul lor imprimă încă viaţa capitalei noastre. Iubitorilor de cultură română din patria mea natală, pentru a-i ajuta să des­copere scriitorii, actorii, cântăreţii, muzicienii, pictorii, oamenii de ştiinţă şi oamenii politici ai patriei inimii mele“.

Poetul Horia Bădescu observă că a venit şi toamna periplurilor sale, însoţită de marea bogăţie, de poama generoasă lăsată în urmă. Dar şi de balast, de răutate, de prefăcătorie: „Nu spun că făţărnicia s-a născut odată cu lumea modernă, dar parcă niciodată n-a fost atât de insinuantă, de prezentă, clipă de clipă, de înveşmântată în sublimitatea vorbelor mari. O găunoşenie generalizată pune în cumpănă şi aruncă în derizoriu aproape tot ce a dat sens, valoare, putere de a exista şi a rezista a acestei lumi“ (p. 321).

Vine toamna şi zilele fug odată cu viaţa noastră – zice Horia Bădescu –, dar toamna aceasta nu rămâne goală şi stearpă, ci se umple de ceea ce minţile noastre au produs şi urmează să încânte şi să descânte în lumea aceasta prin miracolul poeziei, al literaturii. Horia Bădescu este un astfel de „rege al poeziei“, atins de o aripă de înger, iscoditor şi descoperitor de lumi, care, iată, după atâtea cărţi de poezie şi de proză, ne lasă şi amintiri. Îi mulţumesc că ne-a făcut părtaşi la deceniul lui de lume trăită intens şi că ne determină să spunem şi noi, împreună cu el: Et in Arcadia ego!