Dan Gulea, O călătorie interioară

Dacă, în mod tradiţional pentru literatura română, romanul parabolic nu renunţa la dimensiunea sa realistă, articulând-o în amănunt, aşa cum se vedea în Bunavestire de Nicolae Breban sau în Cartea Milionarului de Ştefan Bănulescu, Gabriel Chifu face un pas mai departe către alegorie, către desprinderea de contingentul realist, apropiind astfel romanul de o anumită dimensiune metaforică, poetică. A demonstrat-o, în diferite grade, în distopiile Ploaia de trei sute de zile (2017), În drum spre Ikaria (2019), în evanescentul din Povestirile lui Cesar Leofu (2002, cu o ediţie secundă în 2024), astfel încât cel mai recent roman, Trenul (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2025), se înscrie în aceeaşi zonă gravă a existenţei. E adevărat, titlul nu mai transmite mesajul la fel de clar cum o făceau romanele amintite, părând a fi un pact al realului.

La început, cu un ton lejer, romanul construieşte un povestitor superficial, oarecum cultivat, mai degrabă juisseur, având drept preocupare principală autodeclarată chiar naraţiunea: un excentric îl angajează prin intermediul internetului să călătorească într-un compartiment de tren alături de alte cinci persoane; destinaţia: din S., micul orăşel de munte, fostă capitală de vară a regilor ţării, la Atena, traversând o ţară şi încă una. Scopul călătoriei dus-întors (practic, fără niciun moment de zăbavă la Atena) ţine de o sarcină caracteristică mai degrabă vechilor bresle, din punct de vedere formal, când ucenicului i se dădea o misiune pentru a-şi dovedi măiestria; doar că angajamentul actual este „altfel“, protagonistul-povestitor trebuie să afle şi să scrie poveştile de viaţă ale tovarăşilor de drum.

Povestitorul este Luca; prezentându-se, nu îi scapă adevăratele recomandări: „O clipă îmi trece prin minte să adaug că Luca evanghelistul a fost un «slujitor al cuvântului», ceea ce caut să fiu şi eu“. Dar acest Luca este un profan, un „anti-Luca“, scrisul său are caracteristicile mărfii de consum, scrie la comandă, chiar acum se află sub un contract. Şi din punctul de vedere al istoriei literare a romanului este un „anti-Luca“: personajul lui Mircea Nedelciu din Tratament fabulatoriu, admirabilă pendulare între utopie şi distopie, publicată într-un deceniu ce încă mai fumegă – este tot un Luca, supranumit „Meteo“ Luca, de la principala sa ocupaţie, de specialist în presiunile atmosferice.

Acest Luca al lui Gabriel Chifu se raportează la o istorie naratologică, pe care am schiţat-o mai sus, în cadrul unei acţiuni simple: trenul înaintează către destinaţia sa, traversează Dunărea, trece de Bulgaria, dar pe teritoriul Greciei nu mai poate avansa, din cauza puternicelor incendii de vegetaţie, astfel încât trebuie să se întoarcă de unde a plecat – este decizia companiei feroviare. În momentul în care ar putea trece înapoi Dunărea, garnitura este deviată pe linii secundare, iar ultimele motive de siguranţă ale personajului povestitor se spulberă atunci când constată relevarea destinului, în ultima frază a romanului: „Şi cum de m-am urcat tocmai în trenul ăsta, care s-a rătăcit, care n-a izbutit să ajungă unde urma să ajungă? Şi care – ce pedeapsă! – m-a scos în afara lumii, m-a izgonit într-un spaţiu străin, într-un spaţiu vid, fără puncte cardinale şi fără reguli, unde suflă un vânt tăios, abisal, care nu se opreşte niciodată“.

Până la această revelaţie, Luca reuşise să colecţioneze poveşti, tovarăşii de călătorie acceptaseră să vorbească, să se destăinuie: Iustin, clientul neştiut al unui sanatoriu de boli mentale, vorbeşte eminescian („Am căutat să învăţ a muri“), fiind foarte sever cu sine, criticând de fapt emfaza juneţii: „Ani de zile am fost ameţit, îmbătat de succesul meu profesional, social şi în afaceri din perioada de început cu precădere“.

Fantasmele celorlalte personaje sunt judecate de Luca: „mântuirea nu ţi-o iei singur, ţi se dă prin voinţă divină“ spune acesta, într-un capitol de bilanţ. Iar fantasmele cu pricina sunt diferite, conturând însă un profil general al omului, al iluziilor dintr-o viaţă de om: „Emil voia s-o întâlnească pe Iris, întruchiparea feminină himerică“; „Lazăr voia să meargă pe front, pregătit să plătească cu viaţa pentru greşelile faţă de mama lui“; „netrebnicul de Anton urmărea prin fuga în Grecia tot o salvare în absolut, să se descotorosească de întregul său trecut“; „Iasmina voia să ajungă la iubitul ei, la amantul ei“.

Moralist, dar, înainte de toate, scriitor profesionist, Luca face în capitolul „Rememorări“ o serie de portrete ale unor critici; lentilele sunt transparente, atunci când îl evocă pe Teodor Coman, „un critic literar eminent, cum foarte rar mai găseşti“, care „m-a însoţit totdeauna cu fidelitate în scrisul meu“: este posibil ca unele trăsături să fie ale regretatului critic de poezie Dan Cristea. În personajul Petre Davidescu transpare efigia lui Nicolae Manolescu, „incontestabil, cea mai proeminentă personalitate literară din perioada postbelică“, spune Luca. „Şi el îmi citea cărţile, în manuscris chiar, scria despre ele, mă încuraja, mă lăuda, uneori în exces, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri, contestări, în lumea noastră măcinată de invidii“. Neîncrederea lui Luca în prezentul tot mai depeizat de personalităţi critice este manifestă: „A, mai am un al treilea prieten critic literar, pe care-l preţuiesc foarte mult şi în care mă încred. Dar el nu e în măsură, nu e dispus să ţină locul celorlalţi doi. Nu-şi doreşte lucrul ăsta şi nu am cum să-i pretind să-şi ia o asemenea sarcină“. Poate acesta este un motiv pentru care prozatorul acceptă astfel de „job-uri de multinaţională“, pus să creeze, în schimbul unor bani (are grijă de mai multe ori să ne spună că este foarte bine plătit). Pus aşadar să livreze spirit în schimbul banilor: pare destul de clar „comanditarul“ – dar Luca nu îşi dă seama că s-a suit într-un tren infernal, care îl va duce într-o bolgie a vântului necontenit, rezervată infidelilor în dragoste, dacă e să mai completăm cu o serie de date din surse danteşti, ce se verifică în trama dată.

Clivajul pe care mizează Gabriel Chifu este unul foarte subtil; s-ar spune, la prima vedere, că Luca nu îşi duce la îndeplinire sarcina de lucru, contractul: pentru că pasagerii nu reuşesc să ajungă la Atena şi ies din „scenă“ rând pe rând, rămân astfel destule mistere sau goluri în poveştile lor, aşa cum le consemnează Luca de la sursă; naratorul are, fără îndoială, mai multe pagini goale decât scrise – doar nu era să scrie despre aventura lui de o noapte cu personajul Iasmina?

Dar noi ţinem în mână un roman de peste 200 de pagini – cineva l-a scris. Cititorul este cumva acest nenumit şi magnanim comanditar?

Prin sugestiile dualiste, prin critica criticii, prin cronica actualităţii: romanul este scris între 2024-2025, înregistrând cu minuţie locurile comune ale discursului populist, inclusiv ascensiunea „unui nimeni apărut de nicăieri“, ce are o voce „parcă preparată de inteligenţa artificială“, ce ameninţă să dizolve imediat parlamentul pentru că a ieşit preşedinte din primul tur – Trenul de Gabriel Chifu este un roman profund, de tip dostoievskian, ce investighează iluziile autohtone şi paradisurile artificiale pe care mitologiile moderne le proiectează pe cortex.

Înainte de a fi o călătorie în spaţiul geografic, fie el şi balcanic, romanul Trenul este o călătorie interioară, spre originile fiinţei, cu o doză de imprevizibil acut, fie că putem accepta acest lucru sau nu; adevăratele dificultăţi apar atunci când – şi dacă! – se conştientizează latura demonică a acestui interior.