Sonia Elvireanu

***

 

Doare ochiul drept,

 

nefiresc,

o durere ascunsă urcă dinlăuntru spre el,

şi partea stângă a trupului la orice mişcare,

ceva se întâmplă înlăuntrul celulelor,

un dezechilibru sensibil,

de neînţeles,

 

ce nu se vede vorbeşte

ca o lumină ce intră în umbră

diluându-şi puterea,

 

în ureche răsuflă ceea ce nu vezi

precum o inimă încercată,

uzată, ce ştie secretul,

bate precipitat vrând să deschidă o uşă,

să iasă afară s-o priveşti

cât e de cătrănită, îmbătrânită,

ostenită de drumuri,

ciuruită ca o sită

prin care încă se cerne făina,

trece şi apa, necazul,

 

ticăie în privire, în ureche şi-n trup

ca o speranţă de dincolo de toată durerea

ce îşi face loc spre lumina dintotdeauna,

clară, întăritoare,

asemenea unui balsam ce vindecă

dinlăuntru spre afară

până ce ochiul, urechea şi trupul

ies din încleştare,

îşi găsesc liniştea şi odihna în deplină pace,

ca pe o pajişte când se lasă spre seară

o lumină de miere ce învăluie totul

într-o negrăită şi nelumească blândeţe.

 

***

 

Cuvintele năvălesc peste mine,

o grindină tăioasă

îmi sfâşie ziua

ca îngheţul din mai

ce încreţeşte petalele

dar nu distruge miezul viu,

 

norul de cuvinte nu atinge lumina,

o hrăneşte iubirea

cum nectarul albina,

ea şterge învolburarea

cum ai acoperi o urmă

pe albul zăpezii să rămână curată,

nu lasă amintirea nefirescului clipei,

doar uimirea şi tăria luminii.

 

***

 

Un galben mătăsos,

învolburat de vântul uşor

risipind norii,

acoperă cu auriu pământul

cum în pictura lui Gustav Klimt

femeia,

 

o geană de lumină portocalie

luceşte pe trunchiul despuiat

ca seva din ochii pictorului

înceţoşaţi de melancolie

pe trupul dezgolit,

 

fărâme de mozaic bizantin

din Sărutul de aur

strălucesc sub copacul vieţii

precum aura unui sfânt.

 

***

 

Pe o bancă tăbăcită de şederi,

sub soarele de iarnă

ca o primăvara timpurie

peste încrustări,

poetul răsuceşte-n barbă

firul dimineţii de ieri,

 

o pisică albă toarce lângă el

ca o liniştire a inimii,

apăsarea se stinge

sub stratul de omăt,

 

fulguie alb şi uşor

şi toate şederile dinainte

se-mpacă în lumina

ce creşte ca zăpada.

 

***

 

Cade în valuri

ninsoarea

după ani de uitare,

copleşitor,

unduind peste pădure

şi dealuri,

mă trezeşte lumina

din noapte,

 

linişte albă

pe tot întinsul,

plutesc pe imensitatea

omătului moale

ce îmi atinge fruntea uşor

în îmbrăţişarea cerească,

 

e o tăcere vie

peste haina albă,

imaculată,

de liturghie,

 

şi ninge din ceruri,

toată suflarea

se-nchină luminii

odihnind vindecarea.