Ioan Cristescu, Actor cu biografie/ poet fără biografie

• Emil Botta în rolul lui Ion din Năpasta lui I.L. Caragiale.

Se împlinesc anul acesta 115 ani de la naşterea lui Emil Botta. Viaţa şi opera lui au fost adesea subiect de studii pentru critica literară şi teatrală, el fiind unul dintre puţinii scriitori-actori / actori-scriitori din cultura română care au lăsat urme apăsate în ambele direcţii de manifestare artistică. Personaj tragic, după mărturia lui Emil Cioran, Emil Botta a beneficiat de câteva monografii şi studii, dar opera sa literară încă suscită, pe bună dreptate, interes în rândul iubitorilor de poezie şi un tip de fascinaţie, mai ales printre tinerii poeţi şi actori, pentru alura sa „damnată“, pentru prezenţa sa scenică şi filmică. Cunoscut prin înregistrări audio, filmele păstrate şi personajul Ion din Năpasta, spectacol referenţial pentru teatrul radiofonic, prin reeditările succesive ale operei sale literare, inclusiv după 1990, Emil Botta, surprinzător, este trimis din raftul întâi al poeziei româneşti, în care l-au situat contemporanii săi, în raftul doi al literaturii române. Pentru cinefili rămâne antologică interpretarea profesorului Paveliu din filmul-capodoperă al lui Lucian Pintilie, Reconstituirea.

Posteritatea sa ca actor este una constantă, nu numai prin referinţele de istoria teatrului, cronici şi mărturii, ci şi prin personajele interpretate în filme, unde timbrul său unic şi prezenţa solitară şi pregnantă, indiferent de rol principal sau secundar, obligă privitorul sau ascultătorul la o recunoaştere şi atenţie deosebită, o particularitate surprinzătoare azi pentru perioada tulbure a anilor ’50-’70 ai secolului trecut. Cele două monografii cunoscute, a lui Radu Călin Cristea şi a Doinei Uricariu, au rămas în bibliografia obligatorie Emil Botta. S-a vorbit însă puţin despre relaţia sa cu Dan Botta, fratele mai mare, poate mai cunoscut prin opera literară, traducerile şi eseurile sale, prin polemica din epocă cu Lucian Blaga referitoare la spaţiul mioritic, interesat de tema tragicului, admirator şi traducător al lui Edgar Allan Poe, figură recurentă şi în scrierile poetului-actor. Dacă Dan Botta se refugiază în spaţiul eleat, unde devine, după expresia lui Eugen Schileru, tehnician al absolutului, plasat iremediabil între apodictism şi relativism, fratele mai mic, se retrage în lumea lui de himere, de mituri şi imagini.

Mărturiile congenerilor săi celebri precum Emil Cioran, Eugen Ionescu, Jeni Acterian şi Arşavir Acterian, succesul său amoros, legendara dependenţă de alcool şi opium, cu vagi urme în poezia sa, ca să numim doar poemul Coleridge, cunoscut poet opioman, l-au transformat într-un personaj deloc de ignorat, mai ales în ultimul timp, în care interesul pentru urmaşii săi, precum Dimitrie Stelaru, Ben Corlaciu, Constant Tonegaru, suscită studii şi cercetări, inclusiv de sociologie a culturii. Este pomenită adesea celebra formulă a „corabiei rataţilor“, despre care cei care doresc mai multe amănunte pot lectura memoriile lui Pericle Martinescu Umbre pe pânza vremii, din care spicuim un portret al actorului-poet: „Emil Botta, cu priviri albastre şi blînde şi cu veşnicul său aer hamletian, ce apărea totdeauna cînd grupul era deja prezent la locul de întîlnire, într-o vestimentaţie stil «artist», genul negligé, dar bine studiat (cămaşă albă, imaculată, din material fin, cu manşete lungi, îmbutonate, ce se revărsau spumoase din mîneca hainei, guler larg, lejer, cu colţuri căzînd dezinvolt spre marginile pieptului, cravată de culoare vie, de preferinţă uni, cu nod mare şi puţin deviat într-o parte), dînd impresia că atunci a coborît de pe scenă sau că a ieşit să ia aer în pauza dintre actele unei piese moderne de coloratură romantică, la care ar fi fost protagonist“. Spectacolul de debut din 1938 a fost Suferinţele tânărului Werther, dramatizare a operei lui Goethe, realizată de Lucia Demetrius şi Marietta Sadova, rol despre care Jeni Acterian a remarcat în jurnalul său: „Are talent, are un fizic perfect, are inteligenţă şi are mai mult decât toate astea: e un om care ştie ce e chinul. Dar pentru ca din toate astea să iasă un actor de geniu, trebuie să aibă şi tehnică. Pentru că nu e suficient să ai geniu ca să poţi arăta că ai geniu. Trebuie să ştii să-l arăţi“.

Critica şi istoria literară l-au inclus adesea în descendenţe: Macedonski, Bacovia, Arghezi, Ion Barbu, au identificat teme şi motive, au analizat esenţa tragică, melancolia, autoironia, izvorul romantic şi nuanţele de expresionism şi existenţialism din lirica sa.

Nu este uşor să pătrunzi în poezia sa, deşi a beneficiat de multe analize şi interpretări încă de la debut, multe adunate în antologia din 1986, alcătuită de Doina Uricaru şi Paul P. Drogeanu, Emil Botta interpretat de…, instrument util pentru o contextualizare în cele două perioade de referinţă, antebelică şi postbelică. Opera poetică, după cum reiese din referinţele critice şi de după 1990, are un timbru care nu te poate lăsa indiferent. Emil Botta era un depresiv lucid, un – ceea ce Mircea Ciobanu spunea despre Lenid Dimov – supraconştient.

Şi fiindcă am pomenit de Leonid Dimov, lîngă care l-aş aşeza pentru fiorul tragic, autoironie şi prezenţa dramaticului, definită de unii exegeţi drept teatralitate, am ales din autorul oniric un scurt fragment lămuritor pentru asociere: „Problema nu stă în a interpreta lumea, ci a găsi o modalitate de a aduce în cotidian semnele unor alte lumi, care, prin încărcătura lor de farmec, de ispită, de împlinire, adaugă lumii reale un nimb osmotic, integrându-le în subiect şi – paradoxal, dar adevărat! – eliminând nota de absurd, de inutil a faptului curent“.

Nicolae Manolescu, în cronica din România literară la volumul Emil Botta interpretat de…, îşi exprimă „stânjeneala“ faţă de Emil Botta – întrucât, influenţat fiind de G. Călinescu, a făcut o prima lectură mai puţin adecvată a poeziei sale –, notând: „ulterior, nu numai că mi-am schimbat părerea, dar am considerat pe Botta un mare poet“, fapt ce nu mai reiese din Istoria critică, în care remarcă, totuşi, pe urmele Doinei Uricariu, spiritul kirkegaardian şi travestiurile mutate în câmp existenţialist.

Emil Botta a trăit, după cum îl evocă Eugen Jebeleanu în Om? Altceva, în două epoci, ante- şi postbelică, în care se petrec redefiniri artistice, dar diferite datorită condiţiilor socio-politice. Criza existenţială devine la poetul damnat un sfârşit continuu, ca să preiau o sintagmă a lui Ion Caraion, cu referire la G. Bacovia, de care l-a apropiat critica literară.

Lirica lui Emil Botta îmi aminteşte de Fernando Pessoa cu o mărturisire de artă poetică „Eu simt cu imaginaţia“, unele dintre personajele poeziei poetului-actor par a fi heteronimi, adică persona, o modalitate de travesti. Botta este un actor cu biografie şi poet fără biografie, de aceea el are în opera sa poetică influenţe culturale diverse, asimilate, fără a deveni livresc. Eugen Ionescu foloseşte un termen clar şi îndestulător, şi anume „alexandrinism“, ce indică despărţirea de livresc şi ne duce în zona unui rafinament artistic ideatic şi vizionar. Realul său este imaginarul, nu imaginaţia, cuvânt devenit nefuncţional şi prea ambiguu după Gaston Bachelard. Chiar dacă literatura lucrează cu ambiguităţile, Emil Botta lucrează cu certititudini în planul imaginarului unde trăieşte, acesta fiind un univers în care un alt om de teatru, Aureliu Manea, spunea că „Viaţa se naşte prin rostire“.

Că a avut o relaţie personală cu personajele interpretate şi, mai ales, cu Shakespeare, e neîndoielnic. În multe poeme – pe lângă personajele ca Oberon, soţul Titaniei şi rege al zânelor din Visul unei nopţi de vară sau Iulius Cezar, dar şi tonalitatea hamletiană despre care pomenea Gheorghe Tomozei, personaj pe care Emil Botta nu l-a interpretat, deşi contemporanii lui îl vedeau potrivit în rolul prinţului danez – simţim duhul shakespearian.

Emil Botta face parte dintre acei poeţi despre care T.S. Eliot spune că încă pot avea viziuni, adică nu s-au modernizat, pentru că „Se poate spune, metaforic vorbind, că ochiul este mai aproape de suflet decît urechea“, după cum scria în secolul XVII abatele Jean-Baptiste Du Bos. La un moment dat, Ştefan Aug. Doinaş, care l-a apreciat pe Emil Botta („în lirica noastră modernă, Botta iniţiază un adevărat desfrâu al limbii poetice, trezind din somn virtuţile ei latente…“), spune că imaginea „trebuie să fie permanent un prag al viziunii, să sugereze – dincolo de datele care intră în componenţa ei – o altă faţă a universului, misterul lui inepuizabil, atât în ordinea subiectivă a lucrurilor, cât şi în cea subiectivă, a «spaţiului dinlăuntru»“ – în care are loc spectacolul interior.

În 1937 este recunoscut prin Premiul pentru poezie al Editurii Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea“, pentru un volum ciudat din literatura noastră: Întunecatul april, titlu care-mi mută percepţia asupra vremurilor pe care le trăim. Dintre exegezele operei lui Emil Botta, poezie, proză, eseu, fără a fi o monografie în sensul obişnuit, volumul Doinei Uricariu, Apocrife despre Emil Botta, rămâne o cercetare emblematică.

Dacă volumul de debut în poezie este considerat unic în literatura română, Trântorul, publicat în 1938 şi apoi în 1967, e la fel de straniu şi de neînţeles, comentat cu reţineri, deşi este complementar, prin stil şi tematică, Întunecatului April. E un volum atipic, nici proză, nici poezie, confesiune şi meditaţie, un Tratat al plictiselii, grimoarul peste care privirea autorului din Râsul tăcut se opreşte o clipă. Trântorul aduce în literatura română lenea metafizică, starea de melancolie existenţială ca umbrelă a ratării. La împlinirea a 115 ani de la naştere Emil Botta merită o nouă lectură.