Mihnea Măruţă, De ce tot mai mulţi oameni o iau razna

Afirmaţia din titlu nu se bazează pe statistici, dar cred că, atunci când aţi citit-o, reacţia imediată v-a fost „da, aşa e!“, iar asta poate fi o dovadă mai puternică decât orice numărătoare. O vedem zi de zi, şi nu doar în mânia care se acumulează, ci mai ales în evidenta îndepărtare de realitate: oameni care observă un lucru simplu şi care apoi deraiază de la semnificaţia sa limpede.

Oameni cu care nu te mai poţi înţelege, oameni a căror ficţiune proprie devine tangentă la realitate sau oameni rupţi între ne-iertare şi ne-răzbunare. Şi tot acest fenomen ţine de metafore. Mai precis, de lipsa lor. Ştiu că pare neaşteptat ceea ce spun aici şi, de aceea, voi încerca să reconstitui cum am ajuns la această concluzie.

Mai întâi a fost trecerea omenirii de la o „alimentaţie“ bazată mai ales pe text la una bazată mai ales pe imagine. Iar asta a dus la ceea ce aş numi restrângerea spaţiului metaforic din minţile noastre. Diferenţa majoră dintre citirea unui text şi uitarea la imagini, pe un ecran, este că una stimulează imaginaţia, iar cealaltă livrează direct soluţia. Pe scurt, imaginea de pe ecran e inamicul imaginaţiei: cu cât te expui mai mult acestui tip de cunoaştere, cu atât îţi exersezi mai puţin capacitatea de a gândi stratificat, de a construi tu interpretări, asocieri sau continuări.

Când citeşti, ceea ce se întâmplă în minte, printre altele, este că se creează spaţii de contact între concepte, adică sporeşte capacitatea de metaforizare, mirarea în faţa lumii, minunarea.

Când te informezi aproape exclusiv din imagini, potenţialul de legături surprinzătoare între noţiuni rămâne latent. Şi asta, încă o dată, din cauză că imaginile îţi furnizează direct reprezentările cu care vei opera ulterior, fără a-ţi mai lăsa marjă pentru imaginaţie. (De aceea cinemaul şi televiziunea au fost cele mai puternice mijloace de propagandă.) Dar ceea ce am descris mai sus a fost doar prima fază a procesului care ne interesează. Pe această „bază“ a venit şi s-a instaurat inteligenţa artificială, cu toată producţia sa nestăvilită de imagini lipsite de referenţial. Le ştiţi cu toţii: chipuri de oameni inexistenţi, clone care aduc cu originalul sau reconstrucţii falsificate ale unor momente istorice.

Tehnica prin care AI produce astfel de simulacre se numeşte Generative Adversarial Networks (GANs) şi implică două reţele neuronale digitale care se concurează: una, denumită Falsificator, creează o imagine „cât mai reală“ pe baza unui set de date, iar cealaltă, denumită Discriminator (sau Critic), compară rezultatul cu imagini autentice şi îi tot „dă note“. Falsificatorul e obligat să-şi tot rafineze creaţia până când Criticul nu o mai poate deosebi de ceva real. (Imaginaţi-vă că cele două părţi schimbă miliarde de replici în acest proces.)

Ce efect are expunerea constantă la asemenea producţii? Cred că, aşa cum înlocuirea textului cu imaginea chirceşte spaţiile metaforice din minţile noastre, tot astfel bombardamentul cu simulacre generate de AI duce, mai departe, la resorbirea posibilelor conexiuni din interiorul acelor spaţii. Adică prima fază a determinat restrângerea teritoriului de minunare, iar a doua fază tinde să îl videze.

Pentru ca realitatea să ni se mai pară seducătoare (şi bună), avem nevoie de ceea ce Baudrillard numeşte semnificanţi flotanţi: avem nevoie ca lucrurile să nu aibă înţelesuri gata stabilite, ci să mai existe incertitudine, marjă de intervenţie, spaţii interstiţiale.

Avem nevoie ca modul în care sunt configurate conceptele în mintea noastră să permită respiraţia şi mişcarea între semnificaţii, ba chiar să stârnească iluzii şi curiozitate. Or, simulacrele produse de AI, tocmai pentru că sunt simulacre, adică venite din nefiinţă, nu fac decât să introducă subversiunea în minţile noastre: ne îndepărtează de realitate şi ne silesc să operăm cu reprezentări a căror stranietate ne tulbură. Simulacrul, pentru că nu se revendică de la nici un model – zice Deleuze în Logica sensului –, conţine un soi de înnebunire, o raznă care subminează tot ceea ce e aşezat şi profund. Iar alimentarea preponderentă cu simulacre produse de AI nu face decât să ne deşertifice minţile, să ne simplifice percepţia asupra lumii şi, în cele din urmă, să saboteze minunarea. Iar unde minunare nu e, nici împărtăşire cu frumuseţe nu are cum să mai fie.

Fie că acceptăm, fie că nu, suntem dependenţi de frumuseţe: avem nevoie să vedem că lumea are multiple niveluri de înţeles, adică avem nevoie de metafore. Iar pentru această afirmaţie am o dovadă indirectă: aţi sesizat şi dumneavoastră acele reclame care spun „un perete nu e doar un perete“ sau „nici o scândură nu trebuie să rămână doar atât“?

E reculul fenomenului descris mai sus: ne dorim să regăsim semnificanţi în lucruri dintre cele mai simple. Ne dorim ca lumea să nu ni se mai pară saturată, manifestă, la un singur nivel, ci să redevină ascunsă, amăgitoare, tainică, cerându-ne să o redescoperim. Măcar prin cuvinte, măcar din când în când, măcar într-o metaforă. Altfel, o vom lua razna cu toţii.