Inspiraţie

 

Gura peşterii nu mai cască hău,

Jarul s-a mântuit: eureka, fum!

 

Se clatină mortarul în trup de cărămidă:

Rădăcina ierbii îmbină strâns

Coloanele impunătoare ale Capitoliului –

Glasul: nu-i fals.

Sângele-i… roşu,

De pe buze curge aur –

Da, Roma ajunge până aici să-şi verse sângele,

Emoţionând

Un est-european,

Ale cărui oase

N-au purtat greutatea piramidelor,

A cărui faţă n-a fost sfâşiată în Galia,

Ale cărui bucle n-au fost linse de vântul elen,

Al cărui tată n-a fost zeu;

A cărui inimă

N-a fost pătrunsă,

Decât de nisipul

grunjos.

 

Proba focului

 

Partenogeneză:                Doar tu ai coborât în Tine,

Doar Tu!

Căci doar de acolo puteai

Să te descoperi.

 

Carbonisatio:

Toate focurile ardeau, pocneau, lătrau,

Limbile lor îmi lingeau picioarele,

Peste mine cădeau trosnind oftatul lemnului,

În jur, văl de fum,

Pânza aşteptării printre bucle.

(Nu era acolo nici un vrej uscat,

Doar sălcii răzleţe şi maluri de râu.)

Toate, toate focurile ardeau,

Şi îşi atârnau cu greu capetele în apă,

Şi nu era acolo nici Apollo, nici Daimon,

Doar lăstar de mur şi gunoi.

 

„seceta, ca inima, a umplut trupul cu foc.“

„şi în mijlocul lumii a trosnit o creangă.“

„fiică a lui Midas, spune-mi dacă te rup.“

„e nevoie de ramură, căci e nevoie de floare“

 

Dar să nu-ţi putrezească inima precum un măr.

Căci Pământul ţi-o rodeşte,

Nu seceta.

Şi nu lăsa legătura dintre vreascurile tale să se destrame,

Chiar de-ar fi Moartea regină.

Şi să nu ţi se înnegrească inima,

Căci deşi lumea musteşte în joc şi în rime,

Rădăcina trupului tău arde.

Pe altar fumul se ridică din cărbuni…

Cenuşa împrăştiată pe jos

E făina virtuţii şi a ruinei.

Trupul meu, o adiere în tărâmul văzduhului.

Undeva, mugurii îndemnurilor mele înverzesc.

„astăzi iar e rândul tău“.

 

Titlu legal

 

S-a aprins Apa legii

şi sfârâie –

roadem oasele unor spiriduşi mărunţi.

 

Cu faţa spre scoici

 

N-am trăit în mare,

nisipul se usucă pe carnea noastră.

Două granule s-au ciocnit,

la Efes un templu în fumul florilor

s-a aprins.

 

Zăcem pe roca azvârlită de valuri,

cu sângele sărat.

 

À Dieu

 

Pe cărarea bătătorită

se sfărâmă diamantul,

de pe potcoavă

mi s-a desprins sfidarea.

Toţi ne vom întoarce acasă.

Soarele a trimis spioni naivi.

Pe această răscruce de toamnă

Fiecare

Îşi dă jos

Sandalele.

 

Întrerupere

 

limba ceasului se răzbuna pe secundă

soarele a întins un amurg ruginit

în galeria ochilor noştri veghetori

micile obiecte imorale se ascund în poala kitschului

şi această seară a căzut

în fântâna fără fund a prieteniei

 

Despre evanescenţa armurii mele cavalereşti; despre platoşa ce zace în noroi

 

Pe cine

atrage tărâmul convex al lunii pline, dacă (în curând)

sufletul nostru măreţ cade în noroi?

 

Nu mai întreb nimic.

Nici aceste cuvinte nu vor topi sinusul trupului meu.

Gheorghe trăieşte,

şi cu suliţa sa

gravează versuri pe coastele balaurului,

modestul său opus –

nu o victorie absolută.

(ÎNCHEIERE.

Fiule, tu, care ai ridicat sabia împotriva lui,

te-ai găsit pe tine însuţi. Noaptea vesteşte

taine,

straiele soarelui s-au deschis,

raza vorbirii îţi aparţine. Dar solzii privirii,

de sabie şi mână

nu se lasă atinşi,

şi de pe ei cad cuvintele şi cântecul

iar ţie, fiule,

ţi se vor epuiza muşchii dospiţi.)

 

 

Traducere de Lorand Pethő