Răzvan Voncu, Critică şi generaţie

Cu nişte ani în urmă, într-un text intitulat Sfaturi pentru tânărul critic care încheia cel de-al treilea volum din seria de Fragmente critice (1999), Eugen Simion spunea: „Vă sfătuiesc să nu cădeţi în eroarea de a rămâne criticii unei singure generaţii, pentru că vă pierdeţi punctele de reper şi vă îngustaţi primejdios câmpul de observaţie în literatură. Un critic trebuie să ajungă, mai devreme sau mai târziu, la valorile clasice şi să-şi spună părerea despre marii scriitori, vechi şi noi.“

Se poate constata, la o lectură constantă a presei literare româneşti, că „tânărul critic“ de azi nu i-a urmat sfatul. Dacă e să fiu maliţios, aş spune chiar că e cu totul îndoielnic că tânărul critic a citit acel text al lui Eugen Simion şi chiar vreun text, oricare, al autorului Dimineţii poeţilor (1981). Dimpotrivă, „criticii tineri“ – ajunşi între timp la etatea de mijloc – practică fervent critica exclusivă a literaturii generaţiei lor, fără referire la valorile contemporane româneşti şi cu puţine trimiteri, exclusiv teoretice, la cele universale.

Este bine, este rău? Care sunt consecinţele pentru literatură ale acestei restrângeri interpretative şi axiologice, care priveşte valoarea sub zodia unei parohialităţi tenace, dacă nu de-a dreptul încrâncenate?

Mai întâi, trebuie spus că dintr-un anumit punct de vedere, este inevitabil ca un critic să se consacre, înainte de toate, literaturii generaţiei sale. Indiferent câte distincţii de gust sau de opţiuni ar manifesta faţă de aceasta, aderă inevitabil la acelaşi cod şi utilizează acelaşi limbaj. Se uită adesea că Titu Maiorescu a fost şi criticul lui Samson Bodnărescu, al Matildei Cugler-Poni, al lui Theodor Şerbănescu, al lui Dimitrie Petrino sau al lui Nicolae Gane, după cum E. Lovinescu a scris un deceniu şi jumătate despre Ion Agârbiceanu şi Şt. O. Iosif, despre S. Mehedinţi şi I. Al. Brătescu-Voineşti, despre Elena Farago, Ion Gorun, Cincinat Pavelescu şi Alexandru Vlahuţă. Dar exemplul cel mai sugestiv probabil că ni-l furnizează criticii generaţiei şaizeci, care au consolidat şi consacrat literatura generaţiei lor încă înainte de a avea ei înşişi o operă propriu-zisă. Comentându-i pe scriitorii generaţiei sale, criticul literar nu comite o eroare şi nu trebuie suspectat de partizanat sau complicităţi: impresia de familiaritate provine, cum spuneam, dintr-o inerentă comuniune de limbaj cu aceasta.

Clivajul începe din momentul în care criticul devine exclusiv criticul scriitorilor din a căror generaţie face parte sau, şi mai rău, al unui grup literar de vârste şi interese (inclusiv sociale) apropiate. Ca să revin la exemple, Titu Maiorescu nu a fost numai criticul junimiştilor. Fără să facă neapărat istorie literară – era şi prea devreme pentru aceasta –, a parcurs aspru şi ireverenţios faţă de suprafaţa socială a autorilor întreaga literatură dintre 1830 şi 1866. Mai important decât această referire la trecut, din care „recrutează“ pentru „direcţia nouă“ scriitori aparţinând paşoptismului şi post-paşoptismului, ca Alecsandri sau Odobescu, este faptul că tot mentorul junimist a fost cel care a consacrat şi câţiva scriitori exponenţiali ai generaţiei următoare, cum ar fi Mihail Sadoveanu, Octavian Goga şi, chiar înaintea debutului editorial, Ion Pillat. La fel, E. Lovinescu şi-a „abandonat“ după 1918 generaţia, pentru a deveni arhitectul modernismului interbelic. Cât despre G. Călinescu, nu mai e cazul să insist: acesta împărtăşeşte, se ştie, convingerea că istoria şi critica literară sunt una şi aceeaşi disciplină, iar cine nu este critic literar nu poate fi nici istoric, şi invers. Până şi criticii cei mai devotaţi, la un moment dat, actualităţii literare (de la Pompiliu Constantinescu la Gabriel Dimisianu şi de la Şerban Cioculescu la Nicolae Manolescu) au simţit nevoia, de la un punct încolo, de a-şi găsi referinţe clasice şi contemporane româneşti sau termeni de comparaţie în literatura universală.

Critica parohială, înainte de toate, se află într-o apriorică insuficienţă de natură metodologică. Atunci când pronunţă o judecată de valoare asupra unei opere recente, criticul nu compară textul în cauză numai cu alte texte similare din vecinătatea sincronică. El se raportează implicit, spre a-şi justifica judecata de gust, şi la o reprezentare ideală a valorii literare, pe care şi-o formează din frecventarea valorilor clasice din literatura sa şi din cea a lumii, ca şi a scriitorilor canonici în momentul literar respectiv. Mihail Dragomirescu exagera, desigur, atunci când înfăţişa actul critic ca pe o nesfârşită contemplare a unui model abstract al „frumosului“, însă avea dreptate atunci când sublinia nevoia (inclusiv de natură etică) a unor comparaţii mai profunde decât cele între obiecte care fac parte din aceeaşi serie. Judecata de valoare implică întotdeauna o comparaţie cu unul sau mai multe modele, explicită dar mai ales implicită, în absenţa căreia nici nu este, de fapt, o judecată de valoare. Fără această comparaţie (avizată, adică rezultând dintr-o cunoaştere aprofundată), critica se transformă în cu totul altceva: fie într-o simplă judecată de gust – „nu-mi place X, îmi place Y“ –, amatoristică în sine, fie în publicitate literară. Legitimă, mai ales astăzi, dar neinteresând literatura ca literatură.

Din păcate, în ultimul deceniu, tocmai „criticul tânăr“ căruia i se adresa parenetic Eugen Simion s-a transformat într-un interpret exclusivist şi încrâncenat al literaturii grupei sale de vârstă. Nici măcar nu mai putem vorbi de o generaţie de creaţie, întrucât scriitorii afirmaţi după 2000 nu alcătuiesc o asemenea generaţie. Ei pot fi legaţi de o multitudine de afinităţi şi interese comune, cele mai multe de natură socială (manifestări publice, reţele virtuale, publicaţii efemere sau de nişă, burse şi granturi etc.), nu însă şi de un cod literar distinct de cel activ încă din anii 1980.

A servi obstinat o asemenea generaţie înseamnă a-i face enormul deserviciu de a nu o lăsa să vadă unde se situează cu adevărat, individual şi ca grup, în lunga curgere a unui fenomen care nu se opreşte niciodată, cum este literatura. Ideea că scriitorul se naşte spontan, fără modele sau cu modele de mâna a doua, fără confruntarea – care câteodată poate fi foarte dură – cu valorile generaţiei/ generaţiilor anterioare, este de-o naivitate culturală înspăimântătoare. În realitate, tocmai tinereţea este etatea la care trebuie date aceste „bătălii“ intelectuale, din care atât criticul, cât şi scriitorul îşi pot extrage resursele intelectuale şi morale ale devenirii. Criticul tânăr care crede că „se afirmă“ scriind numai despre scriitorii de vârsta sa se privează singur de bucuria întâlnirii cu un „adversar“ care îi este, pe termen lung, cel mai bun prieten: marele scriitor. Scriitorul tânăr care crede că „se afirmă“ dacă despre el scrie un coleg, refuzând verdictul criticilor autentici pe motiv că sunt vârstnici sau nu înţeleg „literatura vie“, se lipseşte singur nu numai de o confirmare, ci şi de proba incontestabilă a valorii. Care este spargerea zidului „ghetoului“ generaţional şi pătrunderea în universul de lectură general.

Ca să mă abat un pic de la cursul argumentaţiei, generaţia (în special cea biologică, nu cea de creaţie) poate fi concomitent un pat germinativ de o reală fertilitate pentru scriitor şi un „pat al lui Procust“, capabil să-i reteze şi creşterea, şi receptarea. Încurajarea şi susţinerea reciprocă sunt necesare, dar nu suficiente pentru formarea şi afirmarea unui scriitor. Critica din exterior şi schimbarea de perspectivă sunt cel puţin la fel de utile, mai ales pe termen lung. Fireşte că literatura „de unică folosinţă“ – sau „arta sonoră“, cum îi spune Mircea Mihăieş – nu are nevoie de această perspectivă lungă, după cum nu are nevoie de critica literară, ci de publicitate: această literatură, se înţelege, nu face obiectul observaţiilor de faţă.

Revenind la relaţia dintre critică şi generaţie, mai spun doar că în absenţa unei priviri ample, care să includă nu numai „scriitorii momentului“ şi debutanţii, ci şi pe cei din generaţiile anterioare, criticul de întâmpinare se află în ipostaza cercetătorului care încearcă să demonstreze o teorie prin propria ei ipoteză. Deserviciul pe care un asemenea exerciţiu critic – foarte răspândit în anii din urmă – îl face este imens nu numai pentru sistemul de valori al literaturii sau pentru orientarea publicului. El acţionează perfid şi la nivelul conştiinţei critice a scriitorilor în cauză, care ajung să creadă că literatura începe cu ei şi, pe această cale, să redescopere roata. De unde şi involuţia lor către forme tot mai simpliste de literatură.