Mircea Moţ, Monografia unui roman

Apărut în anul 1976 la Editura Eminescu, Galeria cu viţă sălbatică a ajuns, iată, la cea de-a şaptea ediţie (Cartea Românească, 2025), înscriindu-se – alături de un alt roman al lui Constantin Ţoiu, Căderea în lume – în tipologia „genului de roman intelectual, atât ca materie, cât şi ca psihologie“, după cum îl defineşte Nicolae Manolescu.

Recenta ediţie a cărţii lui Constantin Ţoiu beneficiază de un substanţial studiu introductiv semnat de Marius Miheţ (în realitate, o autentică monografie a romanului), acesta întocmind şi notele, reperele biobibliografice şi un util dosar de receptare critică.

Cum despre Galeria cu viţă sălbatică s-a scris foarte mult, recunoscându-i-se valoarea, mă voi referi în exclusivitate la cele 176 de pagini ale „studiului introductiv“/monografiei lui Marius Miheţ.

Criticul a avut în vedere „biografia ideilor unui roman în care se strâng, vreme de două decenii, informaţii, idei şi rescrieri poziţionate adesea la marginea paroxismului“. Cu atât mai mult cu cât, la momentul apariţiei, poate datorită contextului politic, niciun comentator „nu îndrăznea să vadă dincolo de autohtonitate“, cu toate că intenţia prozatorului, întrezărită de critic, de altfel, şi în textul romanului, fusese „de la bun început să pătrundă în memoria literaturii mondiale“. Altfel spus, scriitorul ar fi dorit ca romanul să se dezvăluie mai mult decât fusese perceput, devenind „un roman gândit şi scris în sincronicitate cu ideile moderne din mai multe domenii“, nu în ultimul rând, cu „densitatea specifică unui irezistibil roman central-european“. Dacă monografia lui Marius Miheţ este lipsită de intenţii polemice (vezi dosarul receptării critice), autorul are, în schimb, convingerea că Galeria cu viţă sălbatică aşteaptă (şi) altceva din partea comentatorilor.

Având în atenţie o „preistorie“ a romanului („Poetica şi biografia romanului Galeria cu viţă sălbatică“), criticul reţine lecturile scriitorului interesat de Thomas Mann, Dostoievski, dar şi de Platon ori de acel „psihism primar“ al lui Ruyer din Elemente de psihologie. Marius Miheţ nu procedează la modul simplist, identificând în textul romanului elemente exterioare imaginarului, ştiind că oricum opera le metamorfozează în substanţă proprie. Conceptul de Umwelt al lui Ruyer şi „teoriile lui Kant, Ruyer, Wilde şi Shakespeare, plus viziunile lui Balzac alcătuiesc stratigrafia lumii sociale din proza lui Constantin Ţoiu“. Discuţii cu intelectuali marginalizaţi de regim, însemnări în aparenţă lipsite de importanţă sunt menţionate în acest capitol, ce pregăteşte în felul acesta capitolul „Momentul Galeriei cu viţă sălbatică“. Laboratorul romanului este pentru Marius Miheţ punctul din care se deschide o convingătoare perspectivă asupra viitoarei cărţi. Cu cinci ani înaintea apariţiei romanului, în Contemporanul, la rubrica „Promisiuni editoriale“, în dreptul lui Constantin Ţoiu era menţionat „O singură conştiinţă“. Convins că este vorba de titlul provizoriu al viitoarei cărţi, criticul îl consideră emblematic pentru romanul ce va să vină: „cred că Ţoiu fusese interesat doar ca pretext de drama unui individ prins între istorie, idei şi ideologie; de fapt, adevăratul protagonist se organizează în jurul noţiunii de grup în dialog permanent cu conştiinţa“.

Marius Miheţ adoptă, în ultimă instanţă, „detectivistica istoricului literar“, care presupune „realizarea hărţii unui mozaic conceptual“, dar şi „organizarea lucidă de explozii ce însoţesc scrierea unei cărti majore“. S-ar putea spune, în acelaşi timp, că el conturează profilul spiritual al unui scriitor al cărui roman nu trebuie şi nu poate să trădeze acest profil.

Aventurii detectivistice din laboratorul Galeriei cu viţă sălbatică îi urmează momentul apariţiei romanului, cu o semnificativă acţiune ce ameninţă să „de-formeze“ textul finalizat şi să deturneze intenţia lui. După ce a citit manuscrisul romanului, „şeful cenzurii“, Aurel Martin, i-a cerut autorului ca personajul să nu se sinucidă, solicitare ce presupunea un mod de a citi şi de a înţelege relaţia dintre imaginarul romanesc şi realitatea imediată. Prin lăsarea în viaţă a „eroului“, întregul „edificiu parabolic şi alegoric, la fel, etajul tragic şi cel existenţial al romanului nu doar că se vor subţia, cât riscă să dispară sub greutatea schematismului“. Ceea ce urmăreşte Marius Miheţ în ultimă instanţă este felul în care este citit sau cum trebuie citit romanul lui Constantin Ţoiu.

Felul în care se citeşte romanul nu-i este indiferent lui Constantin Ţoiu insuşi, care, prin intervenţii în presă, orientează spre înţelegerea adecvată a cărţii sale, cu atât mai mult cu cât, alături de alte romane, Galeria cu viţă sălbatică marchează trecerea la un alt tip de roman. Scriitorul doreşte un acord: „veghea armonioasă a conştiinţei înmulţită cu observaţia psihosocială, ambele integrate experienţei, care interoghează cititorul“. Oricum, romanul trebuie să depăşească „stendhaliana oglindă“ şi „realismul canonic“, pentru a se fixa „în solul altei realităţi, superioare“. Atunci când nu este satisfăcut de interpretări mizând pe „poncife conceptuale“, Constantin Ţoiu nu intervine în numele intenţiilor premergătoare romanului, ci în numele textului finalizat (a cărui valoare, o repet, a fost unanim recunoscută). Într-un fel, scriitorul stabileşte un fin şi necesar dialog cu criticii literari, ceea ce oferă, de fapt, garanţia că, la o relectură, romanul va dezvălui „sertare misterioase“, cum scrie Marius Miheţ.

Romanul Galeria cu viţă sălbatică este în actualitate („În actualitate“), consideră Marius Miheţ, (şi) prin faptul că (încă) sensurile sale de profunzime (unii comentatori „au ezitat să…“, alţii „nu au făcut legătura…“) nu au fost descifrate, în felul acesta cartea rămânând într-o semnificativă actualitate şi aşteptare.

Criticul (re)citeşte Galeria cu viţă sălbatică absolut convins că are în faţă nu atât romanul referenţial al anilor şaptezeci, valoros fără nicio îndoială, ci o carte contând în contextul notabilelor apariţii pe plan european. Nu o face trimiţând la modele, comparativ, ci din interiorul romanului, unde idei, teme şi modalităţi romaneşti sunt capabile de dialog semnificativ cu idei şi teme unanim recunoscute. Un capitol semnificativ mi se pare Sensurile rupturii, cu o remarcă ce uşor ar putea fi trecută cu vederea: „Subtilităţile scriitorului dădeau dureri de cap criticilor şi istoricilor literari“ (din motive lesne de înţeles). În schimb, scrie criticul, „cititorii găseau permanent locuri minate simbolic în roman“. Marius Miheţ reţine de altfel semnificativa „poveste“ a romanului: „Povestea principală din Galeria cu viţă sălbatică ilustrează felul cum suprasolicitarea realităţii, prin imaginaţie şi idei, distruge reticenţa socială a individului“.

Raţional şi lucid, demersul critic al lui Marius Miheţ împrumută notele unei incursiuni echivalente cu o aventură în profunzimea operei, nelipsită însă de ghiduri conceptuale sigure. „Dislocarea generaţionistă“, referirile subtile la timpul romanesc ori consideraţiile despre determinismul generic aparţin unui critic cu personalitate evidentă.

Ultimul capitol al monografiei este rezervat notelor aparte ale realismului lui Constantin Ţoiu, subminat programatic prin sensurile comice şi parodice ale romanului (cu un „ceremonial parodic“), după cum, în acelaşi sens, este abordat carnavalescul, care „subminează direct prezentul istoric sau indirect prin punerea în abis“. „Dandysmul balcanic“ (Marius Miheţ nu a fost indiferent la Sartre cu al său Baudelaire), comicul „traductologic“, naratologică al cărţii sau oniricul devin argumente pentru condiţia unei cărţi cu o individualitate distinctă.

Îmi place să cred că publicarea într-un volum a acestui substanţial studiu, în realitate o veritabilă monografie a romanului Galeria cu viţă sălbatică, ar fi binevenită.