Ion Vartic, Jurnalul lui Radu Cosaşu

Cu o salutară rapiditate, gazetarul şi prozatorul Andrei Crăciun – legatar testamentar al operei antume şi al celei postume a lui Radu Cosaşu – publică deja ineditul Caiet I (1958-1964) al Jurnalului scriitorului. Oricine cunoaşte cît de cît opera lui Radu Cosaşu îşi dă seama imediat că aceste însemnări şi proza propriu-zisă, mai tîrzie, sînt întru totul complementare. De acest lucru şi-a dat seama şi editorul Andrei Crăciun, care a făcut foarte bine că, odată cu lansarea acestui prim Caiet jurnalier, a reeditat şi Ocolul pămîntului în 100 de ştiri (1974), căci aici găsim deja transcrieri ale scriitorului din acest jurnal inedit, cu luminări explicative reciproce. E deja şi dovada că Radu Cosaşu nu trişează şi rămîne consecvent cu sine de-a lungul întregii sale vieţi. Din acest prim Caiet aflăm că „N-am mai publicat nimic de 7 luni“ şi că „după 11 luni de pustietate în jurul meu“, tînărul scriitor este totuşi invitat să răspundă la o anchetă despre reportaj. Reiese, din asemenea informaţii, că Radu Cosaşu are o situaţie neclară, de scriitor mai mult sau mai puţin interzis. În cuvîntul-înainte, Andrei Crăciun nu explică clar motivele pentru care Cosaşu se afla la sfîrşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60 ai secolului trecut în această situaţie. Aşa că rezum, în cîteva cuvinte, cauza pentru care scriitorul se afla într-o tensiune psihică insuportabilă de scriitor proscris. Iată despre ce este vorba. În 1956 – în epoca neosămănătorismului jdanovist, adică a realismului-socialist primitiv – Radu Cosaşu a fost victima propriului naiv entuziasm. La primul Congres al tinerilor scriitori din acel an, şi ultimul, din cauza propriei lui luări de cuvînt, Cosaşu a cerut, ca de aici înainte, reportajele să fie lăsate să reflecte, fără idilism, realitatea socială aşa cum este. Ideologul de cursă lungă al partidului, Leonte Răutu, a reacţionat prompt, lipindu-i eticheta de promotor al nocivului „adevăr integral“ (sintagma nu-i aparţine scriitorului, ci perfidului înalt activist). Din acest moment, tînărului scriitor i se ia „dreptul la reportaj“ şi acela de a mai scrie în presă. Faptul acesta, evocat în mod voalat în Ocolul pămîntului în 100 de ştiri, declanşează mai tîrziu şirul Supravieţuirilor, unde Răutu este imortalizat sub numele de Reznicek. Ca să reformulez pe placul lui Cosaşu, adică psihanalitic vorbind, Răutu-Reznicek este, în Supravieţuiri, „tatăl cumplit“ de care atîrnă mereu soarta etern-imaturului „fiu“ Cosaşu. Iar în ultima „supravieţuire“ – Viaţa ficţiunii după o revoluţie (2016) – se desfăşoară epistolar confruntarea epistolară dintre cei doi. De altfel, chiar din aceste însemnări din prim caiet jurnalier iese la iveală prezenţa obsesivă a lui Răutu: „I-am scris luni 16 II lui Răutu, cerîndu-i să mă lase să lucrez. Am scris că vreau să lucrez la un ziar de uzină. Mai rău decît mi-e acum, nu poate să-mi fie în urma acestei scrisori“, sau „L-am visat pe Răutu“, sau „Sică Alexandrescu, marele regizor, fumează în faţa lui Răutu ţigări americane şi dă fumul cu mîna la o parte, ca R. să nu simtă odoarea…“. Situaţia aceasta de proscris a lui Cosaşu în lumea literară se agravează din pricina unui denunţ făcut tot de un literat: „Beno mi-a spus că în 1958, cînd m-a turnat, a ştiut că în 3 ani mă voi ridica din nou“. Cum s-a întîmplat mereu în viaţa literară românească, reacţia de revoltă a unui scriitor nu s-a bucurat de solidarizarea celorlalţi scriitori. Dovadă e şi aici reacţia grupului tînăr, care în loc să aprobe atitudinea lui Cosaşu, îl acuză că din cauza lui s-a produs o nouă strîngere a şurubului, adică a presiunii cenzurii şi ideologiei asupra literaturii: „Cu ce mîrlănie se fac că uită, că nu mai ştiu nimic, cu ce ură şi enervare stupidă îţi cer să-i laşi în pace, să nu te mai ţii de ei, ei vrînd să trăiască, să cîştige, să se dezică de tot ce au spus ieri; cu ce plăcere aruncă vina pe tine, că tu i-ai influenţat! (Nu, sunt departe de expresia adecvată pentru laşitatea şi mizeria morală ce mi se desfăşoară sub ochi.) Tu apari ca principalul vinovat. Din cauza ta s-au întîmplat toate. Dacă tu nu spuneai cu glas tare ce gîndeau ei, dacă nu-i exprimai (ei fiind prea laşi să o facă) – ar fi fost mai bine. Acum profită de căderea ta, ca să scape ei“.

În sfârşit, spre deosebire de alţi evrei români, pomeniţi în jurnal, care în această perioadă părăsesc ţara, tânărul Cosaşu în ciuda problemelor existenţiale şi artistice pe care le are cu regimul, refuză în mod categoric să facă acelaşi lucru. Citez însemnarea lui din 27 februarie 1959: din Israel, „mama îmi scrie disperată ce fac, de ce nu vin la ea, de ce sînt încăpăţânat. Nu a înţeles metafora mea – că sînt căsătorit cu o femeie de care nu mă despart, oricâte scene îmi face, oricât e de isterică“. Femeia aceasta – care e şi va mai fi adeseori „isterică“ – este, evident, România.

Post-scriptum. Nu este clar cui aparţine îngrijirea acestei ediţii. Ştim doar că transcrierea primului caiet jurnalier este făcută de Andrei Crăciun. În schimb, partea filologică rămîne cam nonşalantă, ca să nu folosesc un cuvînt mai dur. Ar fi trebuit să o facă mai atent cel care transcrie jurnalul sau măcar redactorul de carte. Cum nici unul, nici celălalt nu fac acest lucru, în jurnal rămîn tot felul de date neclare pentru cititor. E absurd să vii cu precizări de tipul Lucian pentru Blaga sau prenume pentru Byron sau Shelley, André pentru Malraux sau Denis pentru Diderot sau Friedrich pentru Nietzsche şi aşa mai departe. Toată lumea cultivată ştie despre cine este vorba. În schimb, lipsesc precizările în diverse locuri unde sunt menţionaţi scriitori sau artişti români ai momentului. Şi astfel, multe pasaje rămîn enigmatice, fără înţeles clar. Cîteva exemple întru totul semnificative. De pildă: „Katz a rămas la Londra“ sună de parcă ne-am afla în lumea soldatului Švejk; în realitate e vorba despre pianistul Mîndru Katz. Sau: „Mugur se opreşte după fiecare paradox lansat“ – nu ni se specifică faptul că e vorba de poetul Florin Mugur. Sau „Pop m-a prins“ şi astfel cititorul nu ştie că e vorba de Pop Simion, scriitor cu funcţii în epocă. Sau: „Luca, azi, întîlnindu-mă la Fond, m-a întrebat cu interes cum am dus-o în cele cîteva luni de proscripţie?“, fiind vorba despre criticul realist-socialist Eugen Luca. O notă importantă prin reacţia celui cu care stă de vorbă Cosaşu rămîne absconsă tot din neglijenţa editorilor: „Astăzi-seară, B.E. mi-a spus că ce am scris în programul teatrului despre Mazilu e monstruos. Genuflexiune, îmi va fi ruşine, unde e intelectualul? În ura faţă de Mazilu, a admis că scriu mai bine decît el – cînd de fapt nu mă citeşte… De fapt, probabil că greşesc susţinîndu-mi deschis părerile, atît de vulnerabile doar prin simplul fapt că afirmă o valoare împotriva alteia. Ei nu admit că cineva poate înţelege ceva fără girul lor, în afara inteligenţei lor“. Revoltatul B.E. nu este altul decît B. Elvin, secretar literar dintr-un teatru, şi deci susţinător al lui Baranga şi al lui Mirodan, dramaturgii agreaţi întru totul de către regim; or, Teodor Mazilu – foarte curînd interzis pe scenă de activiştii de partid, în frunte cu Ceauşescu – susţinut însă de Cosaşu, răstoarnă ierarhia în privinţa comediografilor momentului: „«Proştii sub clar de lună» – un efect de forţă caragialiană. Nu se mai pot spune pe scenă nici una din reflecţiile consacrate de Baranga, Mirodan et co… fără să fie ridicol“. Cum se vede, ar fi păcat ca oportunistul B.E. să rămînă nedescoperit. Alt exemplu: „Am băut cu Milo cafea neagră la Capşa, mi-a povestit inaugurarea casei memoriale Bacovia, urmată de vizita la Bellu. Cicerone i-a condus printre morminte“. De ce apare în acest context acel Milo? Pentru că este criticul M. Petroveanu, exeget al lui Bacovia; în ce calitate numitul Cicerone i-a condus printre morminte pe literaţi, îi las pe editori să afle, indicîndu-le totuşi că e vorba de poetul Cicerone Theodorescu. Alt exemplu: „Ţic a fost primit la N. I s-a spus confidenţial că ceea ce s-a întîmplat în vară a fost o greşeală. Anunţîndu-mi vestea, Ţic mă asigură că o să se aranjeze şi cu Raicu. Eu rămîn vinovatul nr. 1. Cu mine nu o să se aranjeze“. E vorba aici despre o audienţă la activistul Paul Niculescu-Mizil, care îl seconda pe Leonte Răutu la problemele de cultură şi ştiinţă. În fine, să semnalez o eroare de lecţiune la pagina 217: pastorul polonez citat de Cosaşu se numeşte în realitate Kolbe şi nu cum apare în ediţie Koebe; martirajul acestui pastor la Auschwitz a prilejuit crearea unei opere al cărei libret a fost scris de Eugène Ionesco.