Alexandru Jurcan, Fernando Pessoa sau heteronimul stoic

Cea mai mare parte a operei lui Pessoa a fost semnată de diverşi heteronimi: Baronul de Teive, Bernardo Soares, Álvaro de Campos. A apărut în 2025, la Humanitas, în seria de autor Pessoa, Educaţia stoicului – unicul manuscris al Baronului de Teive. Ca de obicei, Dinu Flămând asigură traducerea, prefaţa şi notele. Scrisă în 1928, ea precedă Cartea neliniştirii. Pessoa şi-a imaginat un Baron singur, stoic, confruntat cu propriile limite. Pessoa s-a născut în 1888, la Lisabona, dar şi-a petrecut copilăria în Africa de Sud, unde tatăl său vitreg fusese numit consul al Portugaliei. Se întoarce la Lisabona în 1905, îşi abandonează repede studiile şi traduce pentru diferite agenţii comerciale. Frecventează cercurile literare avangardiste.

Baronul de Teive spera să-şi realizeze opera, dar eşecul survine. Sinucigându-se, Baronul crede că şi-a afirmat libertatea absolută. Moartea mamei i-a tăiat punţile externe care îl legau de sensibilitatea vieţii, iar apoi „dezgustul de viaţă, devenit angoasă, s-a transformat până la urmă într-o adevărată greaţă“. A descoperit că un temperament este o filosofie. Nu-i suportă pe indivizii grosieri care nu pot spune nimic interesant dacă nu are legătură cu sexualitatea. Se întreabă „ce legătură ar putea să existe între sistemul universului şi deficienţele sexuale ale unuia sau altuia?“. Marea vanitate constă în a conferi valoare şi importanţă senzaţiilor noastre numai fiindcă sunt ale noastre. De aceea „am dat foc tuturor proiectelor din hârtiile mele“. Starea lui sufletească seamănă „cu una care îi locuieşte pe marii mistici, cu renunţări transcendentale“. E convins că a avea scrupule înseamnă moartea acţiunii, pentru că „dacă iei în seamă sensibilitatea celorlalţi, poţi fi sigur că nu vei acţiona“. Se simte solidar cu Chateaubriand, Senancour, Amiel, doar că el nu vrea să lase nimic scris în urma lui. Nu suportă visul, reveria, nostalgia.

Cândva era cuprins de teama că îşi va pierde manuscrisele. Sunetul clopotului de incendiu îl angoasa. Apoi, cu trecerea anilor, spaima a dispărut, lăsând loc indiferenţei. Dacă perfecţiunea e inaccesibilă, atunci futilitatea vieţii e flagrantă. Cândva credea că foile scrise de el reţinuseră Totul, iar în prezent vede în ele un Nimic straniu. Poate că devenise obiectiv cu sine însuşi, dar „nu puteam să-mi dau seama dacă astfel mă regăsisem sau mă pierdusem“. Nu suportă obiceiul celor slabi de a ridica la rang de tragedii universale „tristele comedii ale propriilor tragedii personale“. Nu-i agreează pe Leopardi, Vigny şi Antero, deoarece a decelat la ei „caracterul sexual al pesimismului lor“. Faptul de a fi frustrat de relaţii sexuale ţine de domeniul vieţii private şi nu poate fi transpus „la nivelul de generalitate al operei literare“. E convins că tristeţea noastră nu are nicio putere de influenţă asupra stării morale a celorlalţi, „nici măcar asupra oamenilor care trec pe sub ferestrele noastre“. Datoria fiecăruia e să nu vorbească de tragedia lui sau să extragă din ea „cu grandoare şi fermitate, o lecţie universală“. Crede că în folosirea propriei sale raţiuni a atins plenitudinea, de aceea se va sinucide. Nu se teme de moarte, de acord cu faimosul paradox al lui Epicur: „moartea nu e nimic pentru noi, căci, câtă vreme noi existăm, moartea nu se află aici; iar când moartea este aici, noi nu mai suntem“.

E clar că Baronul de Teive e un inadaptat la viaţa reală. Se sinucide convins că „arta superioară“ e imposibilă. În prefaţa volumului, Dinu Flămând crede că e pus în cauză statutul creaţiei lui Pessoa, că „Baronul insinuează astfel că Pessoa nu s-ar ridica la înălţimea exigenţei absolute“. Că poate ar trebui „să-şi ardă şi el manuscrisele, să-şi teatralizeze apoi sinuciderea în decorul atemporal al unei arene romane, înconjurat de stele, împlântându-şi daga în piept, indiferent dacă Cezarul, sau Cititorul, l-ar graţia sau nu“.

Opera lui Pessoa e considerată o apologie a fragmentului. În faimosul cufăr descoperit după moartea sa au fost găsite 27.453 de texte. Cel mai valoros manuscris ar fi Cartea neliniştirii (1931). În portugheză, Pessoa înseamnă „persoană“, dar trimite şi la masca din teatrul antic. Octavio Paz zicea că poetul nu are biografie, că biografia lui este opera.

Dinu Flămând a tradus mult din Pessoa, cu obstinaţie empatică, seriozitate, talent, acribie, alcătuind note, explicând, scriind prefeţe. A tradus Cartea neliniştirii, Odă maritimă şi alte poeme, Ora absurdă, Cronica vieţii care trece, Opera poetică, Vecin cu viaţa, Marinarul etc. Comparat cu Rilke, Joyce, Kafka, Ionesco, portughezul Pessoa „este, poate, cel mai spectaculos dintre toţi“ (Dinu Flămând).

Iau din raftul bibliotecii Cartea neliniştirii şi recitesc: „Nu am niciun fel de sentiment politic sau social. Am, totuşi, într-un fel, un înalt sentiment patriotic. Patria mea e limba portugheză“.