Vladimir Tismăneanu, „Greu de spus“: Dej, Molotov, Polina, Ana

Gheorghiu-Dej nu a fost un comunist naţional. A fost un stalinist antisovietic. E suficient să citeşti stenograma întâlnirii de la Moscova din 8 iulie 1953 ca să înţelegi aversiunea sa profundă pentru urmaşii lui Stalin. Avea toate motivele să fie furios, să se simtă umilit, nedreptăţit. Fusese făcut cu ou şi cu oţet de cei care ştiau la fel de bine ca şi el că nu se abătuse nici măcar cu o iotă de la faptele celui pe care chiar îl considera „eliberatorul popoarelor“. Molotov excela în a-i biciui orgoliul. La întâlnirea din 13 iulie, vechiul bolşevic îl întreba pe Dej dacă o considera pe Ana Pauker „cinstită“. Se va fi gândit şi la propria soţie, Polina Semionovna Jemciujina. Ceea ce era spus era, într-un fel, mai puţin important decât ceea ce era nespus, le non-dit. „Greu de spus“, răspundea Dej laconic.

Simţea că sovieticii vor să-l schimbe. Nu accepta să fie el ţapul ispăşitor. Nu era genul de „voluntar spre eşafod“. Stalin îl tratase ca pe un discipol demn de încredere. Aprobase, chiar sugerase, eliminarea Anei Pauker. Acum veneau aceşti pigmei să-l urecheze ca pe un elev repetent. Îi văzuse cum se prosternau în faţa „genialului generalissim“. Peste ani, Dej îi făcea cu tifla lui Hruşciov, amintindu-i că el, Dej, era proletarul care făcuse 10 ani de închisoare pentru crezul său leninist. Nu avea motive să accepte zguduirea tronului său. Asemeni lui Hoxha, Dej a sfidat harapnicul moscovit. Dar, spre deosebire de tiranul de la Tirana (titlul unui roman din seria SAS), Dej a descoperit avantajele unei deschideri spre Vest.

Dej ştia să aştepte. Aşteptase la Doftana, trăgând sfori şi clădind un nucleu de loialişti indefectibili. Aşteptase la Târgu Jiu, unde a învins în lupta pentru controlul organizaţiei de partid din lagăr. Aşteptase intrarea trupelor sovietice, ştiind că aceasta garanta transformarea sectei comuniste într-un partid de masă. Aşteptase alegerile din 1946 şi abdicarea forţată a Regelui Mihai. Aşteptase distrugerea partidelor de opoziţie şi a potenţialului rival din PCR, intelectualul marxist Lucreţiu Pătrăşcanu. Aşteptase să scape de exasperanta tutelă a „încercatei revoluţionare“ care, deşi prevenitoare, îl trata ca un învăţăcel. Acum, când nu se ştia cum vor evolua lucrurile la Kremlin, Dej aştepta. Un Pătrăşcanu în viaţă era o primejdie mortală. Deznodământul trebuia accelerat. Omorârea sa nu a fost impusă din exterior. A fost o crimă politică urzită şi comisă din ordinul lui Gheorghiu-Dej, care, în acest caz, nu mai putea aştepta.

Cel care a surprins cât se poate de lămuritor rolul lui Dej a fost Belu Zilber: „Între 1944 şi 1964 nu există crimă, blestemăţie care să fi avut loc în România fără ordinul ori consimţământul lui Gheorghiu-Dej. A avut însă întotdeauna darul să apară cel bun şi blând, s-a acoperit de semnături, a condamnat vinovaţii subalterni. Cei 4.100 de morţi de la Canalul Cernavodă – Marea Neagră, precum şi inginerii ţapi ispăşitori executaţi sunt opera lui personală, ca şi întregul canal. S-a tras în Valea Jiului, în mineri, apoi a plecat cu alai de artişti să transforme trista vale a jalei într-un paradis. Bieţii mineri l-au crezut“ (Humanitas, 1997, pp. 122–123).