Ion Pop, Ferestre întredeschise (III)

Dar casa mare? Din micul antreu al „căsuţei“ se ieşea drept către ea: urcam amintitele trepte de piatră, trei, puse una peste alta, pe terasa – „filigoria“ – sprijinită pe stâlpi de lemn, ieşind din acoperişul cu plăci sure de ardezie. Cred că era singura din sat acoperită în acest fel (fusese construită prin anii ’30). Brâie de lemn o mărgineau de-o parte şi de alta, şi ele continuau la bordura „tălpii“ de pe lângă pereţi, cam la un metru şi jumătate distanţă, cu viţă de vie în stânga până după colţul casei, şi ghivece cu muşcate pe ele, spre grădina dinspre drum, iar în partea dreaptă întrerupându-se în trepte de ciment ce coborau spre anexele gospodăriei. Mi-a rămas din acest loc imaginea unei butii de lemn în care unchiul Ion pusese doi pui de vulpe găsiţi în pădure –, miroseau grozav de urât… A doua zi însă dispăruseră –, se vede că mama lor îi găsise tocmai după miros şi îi recuperase în timpul nopţii; nu i-am mai văzut… De pe acele trepte se ajungea la „lemnărie“ sau „colniţă“, o magazie de depozitat lemne şi unelte, unde se putea pregăti, într-o oală mare de tablă, şi mâncarea pentru animalele casei. Fiindcă la capătul colniţei, se aflau, alăturate în stânga şurii, despărţite doar de o cărare îngustă care ducea spre grădina de zarzavat din spate, coteţele de porci şi de „galiţe“. Găinile erau „căutate“ de ouă în fiecare dimineaţă de bunica, înainte de a li se da drumul prin curte. Era legat acolo, aproape de coteţe, putând să se deplaseze datorită unui inel ce aluneca pe-o sârmă, câinele mare, flocos, alb-gălbui, Leu, cu un lătrat răguşit de bătrân.

Casa mare avea, ca mai toate casele din sat, doar două încăperi, dar destul de spaţioase. Între ele, o tindă cu ciment pe jos, care dădea într-o cămară de alimente, cu intrare deschisă din odaia din stânga. Urca din tindă, spre gura podului, o scară de lemn cu fuştei pe care m-am suit de nenumărate ori – podul era o atracţie aparte, cu nucile întinse pe foi de ziar, plin cu tot felul de lucruri vechi, prăfuite, cu multe cuiburi de viespi prinse în leţurile de sub plăcile de ardezie – aveau un fel de faguri ciudaţi, de culoarea cenuşii şi căsuţe ca de hârtie, gri. Acolo am descoperit, între altele, şi fotografia prăfuită a mirilor care au fost părinţii mei, nu foarte reuşită, fiindcă fusese mărită stângaci şi aproximativ în cine ştie ce „studio“ de prin Şomcuta ori Baia Mare, şi care se deteriorase cu anii.

Dintre cele două camere mari, cea mai îngrijită era „casa dinainte“, adică odaia din faţă, dinspre grădina de flori şi stradă, în care se primeau oaspeţii: în centru, o masă întinsă, iar deasupra ei o lampă din vremuri imperiale austriece, cu o pălărie mare de porţelan şi o greutate de fontă cu reliefuri desenate frumos, care permitea ridicarea sau coborârea luminii –, toate într-un cadru de bronz elegant modelat. E singurul obiect din casă pe care am ţinut să-l am neapărat în biroul meu dintre cărţi, la Cluj, amintire scumpă a bunicilor şi a copilăriei mele. Am descoperit nu de mult, revăzând un film al lui Visconti, Senso, exact acelaşi model de lampă –, decorul în care atârna era de cameră a unor ofiţeri austrieci, atunci ocupanţi ai nordului italian de secol XIX. Lumina acestei minunate lămpi a învăluit multe ore din viaţa mea de copil. În patul din stânga dormeam întotdeauna cu bunica şi de acolo auzeam vecinele prietene ale familiei sporovăind când veneau, în serile de iarnă, să toarcă împreună, cu furcile lor care-şi treceau suliţele parcă prin nori aurii. Firul răsucit de tort ori de lână ieşea lin dintre degetele pricepute, se înfăşura aproape neauzit pe fuse până târziu în noapte. Tot aici era instalată „vârtelniţa“, fixată într-un loc anume în grinda de lemn –, se înşira pe ea jurebiile cu fire de cânepă ori de lână, era pe-aproape şi depănătoarea cu braţe puse în cruce, cu aripi crestate ca nişte pene înfipte pe fiecare braţ, ca să ţină bine jurebia întinsă în formă de pătrat de pe care desfăşurau pentru făcut suluri („sculuri“?) firele de lână trase încet de mâna bunicii sau a mamei. Erau şi ani în care războiul de ţesut schimba decorul camerei ocupând, iarna, o bună parte din spaţiu. Stativul mare de lemn pe care erau întinse firele toarse trecute prin iţe, suveici cu „ţevile“ circulând dintr-o parte într-alta, prin alte fire, întinse, de „urzeală“, învăscute cu firul de tort ori de lână înfăşurat mai devreme pe ele de o „sucală“ manevrată cu mâna pe o roată fixată la capete, de lemn plin; trecând apoi spre „spetele“ ce băteau, după fiecare mişcare de du-te-vino a suveicii, firele ce sporeau răbdător ţesătura . Din el a ieşit pânza pentru cămăşile de purtat, lungi până jos; am avut şi eu una-două, erau ţesute dintr-o combinaţie de fire de cânepă şi de bumbac care le făcea mai puţin aspre decât cele de cânepă curată. Aşa ieşeam îmbrăcat vara, când păzeam vaca pe fâşia destul de lată cu iarbă verde de la capătul holdelor din grădina mare, de porumb sau de grâu; ori la joacă în faţa porţii, în „drumul ţării“, în „ţârfă“, adică în praful fin al drumului, ridicat vara în nori albi de câte-o rară maşină în trecere. Tot de acolo au ieşit, de sub mâna bunicii, metrii de stofă cu model de brad (ţesut „în brădăţele“, cum se zicea, fiindcă modelul era răspândit) din care au fost croiţi şi primii mei pantaloni „domneşti“, pantaloni bufanţi, prinşi sub genunchi cu o bentiţă, şi cu care urma să intru, la 1 decembrie 1952, pe poarta Şcolii Elementare nr. 5 din Cluj, îmbrăcăminte deja anacronică, poate uimitoare, chiar ridicolă, pentru colegi şi profesori, prelungind o altă vârstă a modei…

Poarta casei cu numărul 140 era înaltă, ca să încapă sub ea carele încărcate cu fân ori cu snopi de grâu, cu două canaturi rotunjite sub acoperişul îngust de tablă vopsită într-un roşu ruginiu. Modelul ei era „maramureşean“, simplificat, fără „frânghiile“ cioplite în relief din zona Oaşului. De altfel, noi eram aşezaţi pe hartă în judeţul Satu Mare, apoi Baia Mare, plasa Şomcuta Mare, apoi Cehu-Silvaniei. Aşadar, la limita dintre Maramureş şi Sălaj, în ţinutul Chioarului şi al Codrului… (De vechea cetate a Chioarului, aparţinea ţinutul în care un amic jurnalist clujean pretindea că aş fi avut nişte îndepărtaţi strămoşi cu diplomă nobiliară purtând numele Pop-de-Mireş, dar informaţia, îndeajuns de greu de verificat printre atâţia alţi Pop-de-Mireş, fii de preot la origini, fără îndoială (căci Popa fusese tradus de stăpânirea maghiară în Papp), nu m-a impresionat prea tare. Geologia simplu-ţărănească sedimentată anonim de atâţia ani a avut grijă să şteargă urmele scrise şi să ne scutească de orgolii, fie ele şi de mici boieri provinciali)… În partea stângă a porţii pentru căruţe se deschidea o uşă cu clanţă veche de metal, în faţa căreia se afla o bancă pentru taifasul duminical sau din amurguri de zile lucrătoare –, treceau oameni pe drum, salutau cu un „noroc bun!“ ori „sara bună!“, şi li se răspundea, se mai oprea câte unul ca să mai schimbe o vorbă, întrebând de sănătate ori gata să mai pună lumea la cale..

Dacă ne întoarcem în casă, în acea „casă dinainte“, mai dau de oglinda fixată în centrul peretelui din fund, sub care am mai apucat să văd o mică fotografie a lui Iuliu Maniu, mult simpatizat în regiunea noastră. Cred că trecuse, mai înainte, pe la Şomcuta, ca şi Octavian Goga şi Alexandru Vaida Voievod, la întâlniri electorale. Văd şi acum, pe gardul de cărămidă roşie al casei Balint de vizavi, inscripţia ţărănistă scrisă cu var „Votaţi soarele“, alături de „Votaţi F.D.P“ – Frontul Democraţiei Populare – aproape şterse de vremuri, dar care au dat, fără îndoială, în satul nostru, câştig de cauză Partidului Naţional Ţărănesc al lui Maniu. Acesta avea în comună şi rude apropiate în familia Gheţea, care locuia în centru, imediat lângă biserică, într-o casă destul de mare, cu coloane, dar care nu impresiona totuşi ca alte conace boiereşti din România, şi, cu atât mai puţin, cu Castelul Teleki din satul apropiat, Pribileşti, aşezat în mijlocul unui parc, se zice că foarte frumos cândva, din care eu n-am mai apucat să văd nimic. Impunător din punct de vedere arhitectural, castelul a fost prădat şi lăsat apoi în paragină de comunişti, care au instalat în fostul parc distrus un S.M.T., staţiune de maşini şi tractoare… Când treceam spre mătuşa din Colţirea, mergând pe ospăţ cu bunicii şi părinţii, nu mai vedeam decât construcţia dezolantă cu acoperiş găurit şi tencuieli căzute şi o curte în mare dezordine, unelte şi tractoare răspândite în toate părţile. Se zice că fusese unul dintre cele mai elegante locuri ale Transilvaniei, cu interioare mobilate luxos, panoplii de arme rare, parchet sclipitor, tablouri şi, fără îndoială, o bibliotecă, nelipsită din casele marilor grofi unguri ai timpului… N-a mai rămas nimic din toate astea. Iar familia Gheţea din Mireş, care avea în stăpânire o mică moşie în lunca Someşului în locul numit „Toagul Gheţoaii“, despre care am auzit vorbindu-se încă atunci, am văzut că a avut o soartă nenorocită în anii ’50, când a fost expropriată, dată afară din casă şi lăsată să plece unde va vedea cu ochii. Copil de vreo opt ani, am înregistrat doar imaginea jalnică a unei grămezi de lucruri vechi, aruncate claie peste grămadă în curtea casei, dintre care o păpuşă dezmembrată, lângă câteva alte jucării, mi-a rămas mai ales în amintire. Unul din stâlpii familiei era Iuliu Coroianu, pe care l-am şi zărit o dată în preajma casei, tot aşa cum am văzut-o o singură dată şi pe doamna Gheţea, o femeie deja în vârstă, cu păr alb şi faţă fină şi luminoasă, îmbrăcată în negru… Am aflat mai târziu că erau rude apropiate cu marele om politic de la Bădăcin, prin soţia lui, Clara Pop.

Am ieşit iar din „casa dinainte“… În spatele mesei am şezut adesea pe „lădoiul“ de sub oglindă, cu albituri de tot felul, mobilă ca şi obligatorie în toate locuinţele ţărăneşti, în dreapta căruia era piesa cea mai atrăgătoare din încăpere – „credenţul“, un bufet lustruit, cumpărat desigur de la oraş, ale cărui uşi le aud scârţâind şi acum: le-am comparat cândva cu un nechezat de cal pierdut pe câmp… Erau în el de toate: câteva bibelouri de porţelan, o ploscă tot de porţelan, pictată, câteva sticle cu băutură, farfurioare şi un platou pentru prăjituri, ceşti de faianţă, cutii de tablă colorate, cu perniţe şi aţă de cusut, ace şi nasturi, nişte periuţe de dinţi şi praful cu clor pentru ele, alte mărunţişuri, printre care câteva monede de „creiţari“ cu gaură la mijloc, austrieci, altele cu chipul regelui Mihai… Când i-am citit mai târziu pe Rimbaud şi pe Bachelard cu ale sale „figuri la spaţiului“, mi s-a reactualizat „misterul“ pe care aceste mobile fundamentale îl emană pretutindeni, ca de altfel şi cămara cu borcanele ei – de la castraveţii muraţi şi varza mai prozaice, la compoturi, miere şi dulceţuri, concurată mai târziu, pentru mine, de poezia lui Ion Pillat… În această cameră din faţă am stat întins, de câte ori, pe canapeaua comodă de sub fereastra ce dădea către uliţa din spatele casei, ducând spre Someş, cu frunzele de nuc verzi tremurându-şi umbra în verile foarte calde. Sub capul meu, în răcoarea odihnitoare, era o pernă rotundă, foarte moale, de mătase, cu un goblen ce înfăţişa un leu stilizat, alb pe un fond cafeniu. Era odată o amiază fierbinte afară, în care, de departe, din podul şurii, auzeam cotcodăcitul unei găini ce dădea probabil vestea cea mare că a făcut un ou… Senzaţii mărunte, rămase aşa, cu sunetul lor aproape stins, salvate cu o ciudată precizie din amestecul de ore şi zile… Printre ele, şi aceea nucilor căzând, rar de tot, pe acoperişul de ardezie, în vreme de toamnă… Imagini imprimate, de asemenea, precum cea a „păretarului“ pe care-l puteam privi de pe canapea, pe peretele de lângă sobă, pe care era cusută cu fir roşu, după un tipar standardizat, imaginea desenată stângaci a unei femei printre flori şi păsări, cu inscripţia înduioşătoare: „Toate păsările cântă durerea mea“. (În „căsuţă“, pe un alt păretar, cu desen albastru, se putea citi, ceva mai aproape de realităţile casei şi ale zilei: „Bucătăria fără femeie / E ca şi casa fără de cheie“)… Dar mai erau pe pereţi câteva icoane imprimate pe carton –, o Maică a Domnului, un Cristos cu inima între raze, de stil catolic, şi blidele înflorate, sub minunatele ştergare cu bogate modele geometrice roşii şi negre, ţesute pe vremuri de bunica mamei. În anii de sărăcie de după plecarea noastră la Cluj, mai toate urmau să fie vândute, cu mari păreri de rău, Muzeului Etnografic al Transilvaniei…

Să nu uit nici şura, cea veche cu un acoperiş foarte înalt de şindrilă, transformată mai târziu, când au mai îmbătrânit bunicii, în una ceva mai mică, adică cu un acoperiş mai jos, acoperit acum cu ţiglă, dar cu toate spaţiile de sub el practic neschimbate. În podul şurii cu fân pentru vite, am urcat de multe ori ca să stau întins pe grămada bine-mirositoare de trifoi şi lucernă, pe ţolurile de lână… De o grindă era atârnat şi un leagăn între frânghii lungi, pe care n-am avut curajul să urc decât de câteva ori: se înălţa prea sus în balansul lui, ameţeam uşor, spre deosebire de alţi copii veniţi să se joace, care aproape că dădeau cu picioarele de lemnul de sus, fără pic de frică…

Dar în şură aveau loc câteva evenimente repetate de la an la an – acolo se aducea porumbul („mălaiul“) strâns din ogradă ori de pe câmp – mai ales din „Poieni“ – pământul foarte roditor din apropierea Someşului – sau de la „Locul Târgului“, spre Lucăceşti. Senzaţia de scufundare aproape somnoroasă printre pănuşile din care erau „desfăcaţi“ ştiuleţii, cu mătasea neagră, moale, mi-e încă foarte vie; erau, apoi, zilele în care se „bătea“ floarea soarelui cu beţe groase şi scurte de lemn –, seminţele săreau în roiuri sprintene deasupra pălăriilor ce-şi descopereau treptat mulţimea de teci mărunte de culoarea castanei… Prilejuri de a comenta universul cu câţiva vecini prieteni veniţi în ajutor, aducând şi glume mărunte, bârfe, zvonuri în circulaţie printre mirişeni, la care trăgeam cu urechea. În timpul verii, după seceriş, am mai apucat şi momente în care se “îmblăceau“ snopii, adică se băteau cu un instrument cu coadă lungă de lemn, cu o sfoară legată la capăt şi cu o altă bucată de lemn care, strivind spicele, eliberau boabele ce trebuiau apoi vânturate în ciururi, ca să elimine pleava… În foarte scurtă vreme, batoza urma să facă toată treaba asta; bunicul îşi cumpărase una, aşa că am putut vedea cum se lucrează la ea – un motor cu o curea lată pe roata de metal sclipitor punea în mişcare mecanismele batozei ce treiera, cu un fel de vuiet, grâul, în nori de praf… Mai circula şi pe la casele din vecini.

Pentru că veni vorba, să spun că una din bucuriile mele de când eram copil, dar şi mai târziu, când ajungeam la bunici, vara, era să umblu mult printre lanurile de grâu, de secară şi de ovăz, tot prin „Poieni“ –, dar aveam câte-o holdă şi în ograda de-acasă. Îmi aduc aminte cum într-o zi, când acolo se cosea grâul, am descoperit un cuib mic de pasăre prins, surprinzător, într-o tufă de măzăriche, şi mă tot minunam cum de putea rezista între tulpinile destul de firave încâlcite, cu delicate flori liliachii… Nu departe, la umbra unui pom, se adusese de mâncare cosaşilor, şi un „ol“, alături, o damigeană cu apă încă rece abia scoasă din fântână… Instantanee, nu-i aşa, fixate, ca atâtea altele, pentru toată viaţa… Imaginea unei holde de ovăz sub boarea uşoară de vânt mi s-a întipărit în mod ciudat, pe când eram elev la Cluj prin clasa a cincea sau a şasea –, o neobişnuită amintire în amintire: mă aflam pe treptele care duceau spre etajul întâi al şcolii, când, poate într-o stare de spirit melancolică, nostalgică, mi-a apărut în faţa ochilor o mare întindere de ovăz unduind – un verde stins, sub lumină argintie uşor aburoasă…