Ion Bogdan Lefter, Shakespeare şi destinul-„wyrd“

Înaintea finalului de „serial“ anglo-americanistic, mai recuperez o „restanţă“ scriind despre contribuţiile de specialitate ale unui profesor al Universităţii „Babeş-Bolyai“ pe care nu l-am numit atunci cînd am schiţat tradiţia clujeană a disciplinei: Adrian Papahagi. În septembrie 2021, într-unul dintre primele episoade ale „serialului“ meu, am menţionat (cu o mică eroare de informaţie) „seria“ sa de comentarii shakespeariene – tot un soi de „serial“! – de la Polirom, demarată în 2020 cu 2 volume care aveau să fie urmate rapid de încă 2, în noiembrie 2021 (luna apariţiilor fiind precizată pe „site“-ul editurii). S-au adunat pînă acum, în aprilie 2026, 8 (3 dintre ele – cu tiraje suplimentare). Titlul seriei: Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi. Cele 8 volume: Sonete. Romeo şi Julieta (2020, 2021), Visul unei nopţi de vară. Cum vă place (2020, 2021), Titus Andronicus. Hamlet (2021, 2024), Totu-i bine cînd se sfîrşeşte bine. Măsură pentru măsură (2021), Troilus şi Cresida. Timon din Atena (2022), Othello. Poveste de iarnă (2022), Pericle. Cymbeline. Furtuna (2023), Regele Ioan. Richard al II-lea (2024).

Adrian Papahagi e – se ştie – fiul reputatului Marian Papahagi (1948-1999). Tatăl – eminent critic, eseist, italienist cu studii la Cluj şi la Roma, co-fondator al revistei Echinox, profesor şi el la „Babeş-Bolyai“ şi cu alte mari merite culturale atît înainte, cît şi după 1989, cînd, în primii ani ai postcomunismului românesc, a fondat şi a condus instituţii, a pledat, s-a implicat, a gîndit mari proiecte. Avea să se stingă în plină efervescenţă intelectuală, la doar 50 de ani şi cîteva luni.

Fiul şi-a emulat tatăl (căruia îi şi îngrijeşte ediţia de Scrieri publicate actualmente de Editura Spandugino): Adrian Papahagi (născut în 1976) are şi el o temeinică formaţie academică, cu studii anglistice la Cluj şi Paris, cu diplome de master şi de doctorat în Studii medievale obţinute în Capitala Franţei şi cu stagii de cercetare în Marea Britanie, la Oxford şi Londra. Profesor la Catedra de Engleză a Literelor clujene, de fapt cu dublă specializare, cea de medievist concretizîndu-se în publicaţii de autor, cărţi şi studii în reviste ştiinţifice, în participări la conclavuri de profil şi în fondarea Centrului de Istoria Cărţii şi a Textelor – CODEX.

Seria Shakespeare interpretat de… e a anglistului, dar Bardul comentat, fireşte că universal, a fost şi rămîne şi… medieval, nu-i aşa?! Pasiune veche, din care a rezultat la finalul studenţiei o lucrare de licenţă despre Furtuna (cf. Pericle. Cymbeline. Furtuna, p. 139), mai tîrziu cursuri la Universitate, volumul Providence and Grace: Lectures on Shakespeare’s Problem Plays and Romances (Presa Universitară Clujeană, 2020) şi studii consacrate altor texte ale Marelui Will în periodice academice sau în culegeri ştiinţifice.

Ambiţios, de largă cuprindere, proiectul de glossare a operei shakespeariene integrale e deghizat într-un format comercialist, de dimensiuni „poche“/ „de buzunar“: „Volumele sînt suficient de mici pentru a însoţi cititorul la teatru, în sala de curs sau într-o călătorie nu prea lungă, asortată cu aşteptările inerente prin gări şi aeroporturi“ (Titus…, p. 7, Pericle…, p. 7 etc.). Un proiect mare în format mic!

Pentru a descrie formula, sînt totuşi necesare măcar minime detalii despre implicările politico-mediatice ale autorului. Căci Adrian Papahagi are la activ cîteva episoade de înregimentare în partide de dreapta radicală, urmate de retrageri din viaţa politică. A rămas la post ca polemist în presa scrisă, în cea radio-televizuală şi în Internet, cu abilităţi analitice exersate în registre adeseori pamfletare, deci simplificatoare, îngroşate pînă la dogmatisme ultraconservatoare.

Seria de la Polirom desfăşoară amplu erudiţia anglistului acumulată în ani şi deja decenii de lectură şi cercetare pasionată a operei shakespeariene, dar se resimte de pe urma atitudinii cultural-tradiţionaliste şi din cînd în cînd şi militant-ideologice a politicianului şi a intelectualului de opinie, profitînd în acelaşi timp de vioiciunea expresivă cîştigată prin rodajul gazetăresc, cu influenţe şi dinspre directeţile pitoresc-ironice practicate dintotdeauna în măcar o parte a discursurilor publice britanice, inclusiv academice.

După Lămurirea preliminară reluată, cu minime variaţii, în fiecare volum din serie, Papahagi grupează cîte 2 sau 3 piese nu strict cronologic, ci după cîte o idee, „pornind de la solidarităţi generice, tematice şi cronologice evidente sau care mi s-au impus mie“ (Ibid.), cu – adică – o notă voluntaristă. Aşa se explică alăturarea dintre sonetele lui Shakespeare şi Romeo şi Julieta în primul volum. Piesele finale, Pericle, Cymbeline şi Furtuna, ilustrează o perioadă compactă, dar şi formula de „romances“ concluzive, doar Poveste de iarnă fiind folosită anterior în combinaţie cu Othello. Cu – peste tot – o atentă racordare la epocă, la conjuncturile care explică multe dintre alegerile lui Shakespeare. Analize „pe texte“, interpretări, explicaţii filologice, propuneri de traducere mai apropiate de originale. Sînt aduse în sprijin şi facsimile după primele ediţii shakespeariene şi reproduceri după picturi, gravuri şi fresce. Însă revin deranjant mustrările rigide ideologic, pe tonuri arogant-intolerante, la adresa „actualizărilor“ şi a „deformărilor“, pînă la extinsa diatribă din secvenţa consacrată Furtunii (p. 139-151), unde, ca în toate tentativele ultraconservatoare, locale şi internaţionale, de diabolizare a „stîngii“ şi de fapt şi a liberalismului moderat, taxate drept „neomarxiste“, „postcolonialiste“ etc., sînt luate la ţintă excesele flagrante.

Adevărata măsură a competenţelor sale anglistice şi euro-medievistice şi-a dat-o Adrian Papahagi în Wyrd. Ideea destinului în literatura engleză veche (Editura Eikon, 2014). Cuvîntul-temă, din care în engleza actuală a rămas „weird“, cu sensul de „straniu“, „bizar“, are o istorie „pangermanică“ şi e „plin de conotaţii teribile“ (cf. p. 16). Mobilizînd o multitudine de surse bibliografice, autorul urmăreşte ocurenţele şi „sensul, originea, efectele de stil, conotaţiile poetice sau filozofice ale unor termeni ca wyrd“, explicînd că analiza doar filologică, „fără o reflecţie asupra ideilor pe care le exprimă şi a credinţelor pe care le dezvăluie, ar fi inutilă şi superficială“ (p. 19). Se ocupă de „destin“, „fatalitate“, „hazard“ şi alţi termeni cvasi-sinonimi sau conecşi în primul rînd în textele englezeşti din secole îndepărtate, dar porneşte de la tradiţia antichităţii greco-latine şi caută similitudini şi nuanţe şi în literatura medievală germană sau în cea islandeză. De o spectaculoasă erudiţie, cartea e şi pasionantă în ariditatea ei savantă. Şi chiar şi aici apar formulări pitoresc-ironice, ca-ntr-o asemenea frază de-a dreptul vesel-colocvială: „Să revenim însă la wyrd, cuvîntul care ne preocupă, această nucă tare în care şi-au rupt adesea dinţii traducătorii şi exegeţii literaturii engleze vechi“ (Ibid.)…