Dumitru Ţepeneag, Pagini de jurnal (II)

27 febr. 2019

Nu mai e nici o speranţă. Mona are cancer. Se pare că analizele sunt negative şi pentru oase. Cancer generalizat? Aşa dintr-odată? E îngrozitor…

Simion mi-a telefonat să mă anunţe că am fost acceptat ca academician. Ce să spun!… I-am promis că accept. N-o să mă apuc să protestez doar aşa ca să fiu original. Cred că sunt un academician „honoris causa“. Nu voi avea obligaţia de-a participa la întrunirile lor. Dar nici indemnizaţie nu voi avea.

Livius mi-a trimis un mail să mă certe că nu l-am ţinut la curent. A aflat de la Manolescu care nu cred că era prea încântat. Sau dimpotrivă… Am găsit pe Google lista membrilor honoris causa. Sunt vreo 60. Cei mai mulţi, pentru mine, complet necunoscuţi. Sigur, nu sunt toţi la secţia literatură, unde erau menţionaţi, printre alţii, George Banu, Virgil Nemoianu şi Basarab Nicolescu (încă din 2001). Dar mai erau şi Nicolae Dabija şi Vasile Tărâţeanu.

1 martie 2019

M-a felicitat şi Ion Pop (membru corespondent al Academiei). Aflu deci că sunt tot felul de categorii de membri. Lui Ion Pop şi lui Ciocârlie le-am scris că aş fi făcut mai bine dacă refuzam această onoare. Numai Livius m-a înţeles: „Dragă Ţepe, am tot stat şi m-am gândit. Nicicum nu merge. Ai zice că criteriul e locul de reşedinţă. Aşa gândea şi Ceauşescu, numai că pentru el erai membru de onoare. Acum contează iar unde trăieşti. Cu Nemoianu mai merge, deşi a scris şi el în româneşte, dar opera principală e în engleză. Pe când tu, care ai meritul că, deşi poţi publica şi în Franţa, ai vrut să fii scriitor român şi, esenţialmente, asta eşti. O fi fost bine intenţionat Simion, dar atunci a gândit cu totul greşit. Ştiu cum stau lucrurile, dar parcă tot nu-mi vine să cred“. Într-un alt mail adaugă: „Unde mai pui că onirismul a fost un fenomen românesc. În timp ce High Romanticism şi Biedermeier Romanticism au fost concepte gândite în engleză“.

3 martie 2019

Mă gândesc să-i trimit şi lui Simion mailul pe care i l-am trimis lui Ciocârlie. Iată-l:

„Dragă Livius, îţi mulţumesc că mă înţelegi. De fapt, Eugen Simion m-a tras pur şi simplu pe sfoară. El m-a propus. Ce-i drept, înainte de a mă propune, m-a întrebat dacă aş accepta să fiu membru al Academiei. Membru pur şi simplu, nu membru de onoare. Eu habar nu aveam de diferitele categorii ale Academiei, nu ştiam cu precizie nici cine făcea parte. Ştiam de Breban, de Simion şi de D.R. Popescu. Am acceptat. Ştii de ce? Pentru că aveam nevoie de bani. Iată adevărul. Numai că membrii de onoare nu primesc niciun bănuţ. Aşa îmi trebuie. Am fost pedepsit“.

6 martie 2019

Mona îşi face şi alte analize, nu pentru că ar exista vreo speranţă ca primul diagnostic să fie infirmat, ci pentru a fi fixate elementele chimioterapiei pe care o va începe în curând. Important e ca durerile să fie suportabile, căci se vor intensifica. Asta e adevărul. Iar eu nu pot s-o ajut. Stau în continuare în casă, cu piciorul în ghips, mă uit la meciuri şi, din când în când, mă prefac că citesc. Nu mai am răbdare pentru lectură, prefer să ascult la radio. Ori îmi copiez pe ordinator caietele cu jurnalul. Am ajuns la caietul 18. Primele le-am depus la biblioteca Academiei. Să i le dau până la urmă lui Cristescu?

7 martie 2019

Michel a acceptat să se ducă în România în luna mai, la un colocviu de poezie. Cristescu – care e organizatorul colocviului – i-a promis că va avea premiul. Anul trecut l-a avut Antunes – un scriitor portughez.

Tot Cristescu îi va scoate un volum de poeme. Şi vrea să traduc şi eu câteva. Nu e uşor de tradus poezia lui filozofardă, de fapt nu e bine zis, nu filozofia din poezie o face greu de tradus, ci toate jocurile de cuvinte, majoritatea intraductibile. Poezia lui de tinereţe e mult mai uşor de tradus. Veni volumul publicat la editura Univers, la care au colaborat, în afară de mine, Mazilescu, Doinaş şi Aurel Rău. Mă întreb dacă în capul lui Cristescu nu e tocmai reeditarea acestui volum. Nu ştiu. Om vedea…

Ar mai fi, ce-i drept, poemele scrise în timpul bolii lui Monique sau după moartea ei. Dar asta mă sileşte să mă gândesc la Mona şi nu e uşor.

10 martie 2019

Am început să traduc totuşi din volumul A ce qui n’en finit pas, publicat în 1995 şi dedicat „soţiei mele dispărute în moarte pe 17 ianuarie 1994“.

„Două sunt deci durerile din dragoste. Cea de-a doua e aceea a despărţirii iremediabile la sfârşitul vieţii, când dragostea s-a transformat într-atât, contrariată, devenită o palinodie, încât te întrebi dacă mai e aceeaşi.

„Şi pentru cei amărâţi moartea a avut loc.“

„Descopăr treptat, precum quidquid progredior al lui Titus Livius la marginea oceanului fără margini, pe care atâta l-am citat, întinderea tristeţii mele, cobor în insondabil, în sensul dantesc, giratoriu. Cobor. Ea a trecut; e acum în trecut; a trecut proba. E în braţele morţii. Cobor.

Şi cum să urc din nou în viaţa care a trecut, viaţa noastră, cu obsesia ei în cârcă – fâşia de aluzie orfică – nu ştiu. Dar nu mă voi teme să mă întorc spre ea, spre noi, căci ştiu că n-o voi găsi în viaţă.“

Paralelismul e evident şi cred că însuşi Michel s-a gândit la asta când s-a arătat foarte îngrijorat de boala (aceeaşi!) a Monei.

Marie-Christine se ocupă cât poate de mama ei. Şi în acelaşi timp se arată calmă, fără să fie optimistă. Trebuie făcut tot ce se poate pentru prelungirea vieţii care, în cazul Monei, dar şi al meu, oricum e pe sfârşite.

13 martie 2019

Peste câteva zile mi se va scoate ghipsul. Uf! Şase săptămâni de relativă imobilitate. N-a fost uşor… N-am ieşit din casă decât o dată, când m-am dus la spital pentru control şi pentru refacerea ghipsului. Benita mi-a fost, desigur, de mare ajutor.

16 martie 2019

Azi, toată ziua, jiletcile galbene şi-au făcut de cap pe Champs-Élysée. Magazine jefuite, restaurante incendiate, printre care şi celebrul Fouquet’s. Alături de jiletcile, celebrii „casseurs“ veniţi, se pare, de peste tot, chiar şi de peste graniţă. Din Elveţia? Glumesc…

Poliţia a intervenit cu… măsură. Macron era în Pirinei, la schi. Nu e exclus ca autorităţile să fi primit ordin…, de sus, ca poliţia să fie cât mai îngăduitoare. În felul ăsta, pagubele să-i impresioneze pe parizienii care, la începutul mişcării jiletcilor galbene, erau mai degrabă de partea manifestanţilor şi acum să-i vadă pe aceştia cu alţi ochi…

E foarte greu de analizat ce se întâmplă.

Fără legătură: Prenumele lui Frankenstein era… Victor.

18 martie 2019

Am fost la spital cu Benita. Mi s-a scos ghipsul. Mă simt bine. Nu doar uşurat că pot să mă deplasez fără fotoliu rulant, dar nici de cârje nu mai am nevoie. Mâine vine un kinetoterapeut. Glezna mi-e încă rigidă şi mă doare când o forţez la mers. Dar e bine. Sper să pot ieşi din casă cât de curând, să mă duc s-o văd pe Mona. Şi pe Frankenstein.

19 martie 2019

A venit kine-ul: un tip cât un dulap, cu nişte mâini nu foarte mari, dar nemaipomenit de puternice. Aproape o jumătate de oră de masaj. Mi-a spus că pot să ies din casă, că e chiar recomandat să merg cât pot de mult.

Mâine mă duc la Mona.

Livius e foarte impresionat de boala Monei. Cred că e singurul căruia i-am spus despre ce e vorba. E probabil ca Mona să nu le fi spus nici rudelor sale apropiate din Bucureşti.

20 martie 2019

Mona a fost s-o vadă pe oncologă şi a avut diagnosticul definitiv: cancer la plămâni cu metastază la oase. O să i se facă un tratament foarte nou: imunologie. S-a întors târziu de la spital, aşa că nu m-am mai dus s-o vad. Mă duc mâine.

Un mail de la Livius: degeaba a plâns Alexandra, iar Tanţa n-a vorbit astăzi decât despre Mona. Barem de nu s-ar întâmpla ce ştim noi despre sora unei prietene: la oase poate să fie foarte dureros.

Sorin e mai optimist, la modul duhovnicesc: … „Să aveţi curaj şi speranţă. Se pare că există totdeauna un mâine.“

Mă rog, nici el nu e foarte sigur în privinţa lui mâine.