Dan Gulea, File din Cenaclul de Luni

Opera poetică a lui Daniel Pişcu (prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Băbana, Rocart, 2025), proiectată în două volume, din care acum a apărut primul, conţine volumele publicate, şase, între 1989 (de la debutul cu Aide-mémoire) şi 2009 (Puţină adrenalină). Al doilea volum ar mai conţine următoarele şapte – toate, panoramate de prefaţatorul acestei ediţii, Ion Bogdan Lefter, în deschiderea acestui prim volum.

Cu Daniel Pişcu, „precedat de un fel de legendă“ prin versurile lui, „ştiute tuturor, transmise exclusiv pe cale orală“, după cum afirmă Nicolae Manolescu, intrăm direct în atmosfera Cenacului de Luni, pe care o portretizează acum Ion Bogdan Lefter, confirmând „jocurile de cuvinte versificate, foarte hazlii, devenite «proverbiale»“. Materia fundamentală pentru primul volum de poezie, Aide-mémoire, apărut în ultimele luni ale fostului regim, la editura emblematică pentru lunedişti, Litera, prin concursul actualului prefaţator al Operei poetice, tânăr redactor atunci, ce „încearcă să le facă dreptate colegelor şi colegilor ghinionişti, care nu reuşiseră să îşi publice volumele de debut“. Într-un context în care li se mai propusese lui Călin Vlasie, Elenei Ştefoi, lui Matei Vişniec şi Magdei Cârneci alcătuirea unei a treia antologii (un proiect nereuşit), după Aer cu diamante şi Cinci, care ar fi dat o imagine mai exactă a fenomenului – Daniel Pişcu va fi publicat la Litera în volum individual, alături de Călin Vlasie, Valentin Petculescu, Vasile Gogea ş.a., autori care au debutat în intervalul 1989-1990.

Un poet, aşadar, care a debutat târziu: la Cenaclul de Luni, Pişcu a participat pentru ultima oară în 1979-1980; cenaclul va fi desfiinţat în 1983 – iar debutul în volum, iată, aproximativ un deceniu mai târziu de la primele sale lecturi publice. În acest răstimp nu sunt consemnate apariţii susţinute în presa literară. Un poet „parcimonios“, care îşi păstrează structura aforistică, de „joc de cuvinte“, în fiecare dintre volumele sale. Chiar şi la cele în proză – Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, cartea publicată în 2002 având până în 100 de pagini, în care descrie atmosfera estudiantină din Bucureşti, vara lui 1977, pe parcursul unei sesiuni de examene, având drept personaje pe Ion Stratan, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Magda Cârneci (pentru a da doar câteva exemple) – în drumurile şi întâlnirile lor cu poezia.

Consacrându-şi formula prin Aide-mé­moire – încă dintr-o fază orală, după cum am văzut –, aşadar prin scurte însemnări de natură cotidiană, prozaică, făcute cu scopul de a ţine evidenţa unor întâmplări sau aranjamente şi continuându-se cu Scrisorile de acasă (1995), Titlul poemului este un aforism (1997), Game (2002), Jucătorul de cărţi (2006) şi Puţină adrenalină, s-ar putea spune că acest prim volum din opera poetică a lui Pişcu este volumul esenţial, cel mai caracteristic al poetului.

Mişcarea fundamentală a unui poet cu intuiţie este permanentul clivaj între paradigmatic şi sintagmatic pe axa limbajului, poate mai evident în Titlul poemului este un aforism, în care cuvintele sunt permutate într-un soi de învăţare a vorbitului, de alfabetizare psihosomatică: fiecare poezie este numerotată, iar ordinea cuvintelor schimbată: scopul este inventarierea părţilor corpului cu care se poate scrie (cam toate), instrumentul, locul scrisului – o liberă expandare a termenilor arghezieni din Cuvinte potrivite şi Flori de mucigai (la un moment dat, Arghezi este şi citat). Volumul anterior, Scrisorile de acasă, arăta mai evident mecanismele unei lumi preinformaţionale: poemele sunt (despre) mesaje între membrii unei familii şi unele cunoştinţe de-ale lor, desfăcând în automatisme binare reacţiile şi sentimentele, comunicând fără să comunice, într-o provocatoare anticipare a tarelor societăţii actuale, de tip 2.0, în care tehnologia, spunem noi, dezumanizează. Nu este chiar aşa, spune Daniel Pişcu, dezumanizarea sau noncomunicarea prin mesaje se producea şi înainte de invazia tehnologiei – care face, poate, mai vizibilă această stare de decădere. Fireşte că nu este vorba numai despre nişte „ei“ („dragă mamă“, „dragă tată“, „dragă verişoară“ etc), ci şi despre eu, despre căderea eului – şi aici se află partea dramatică a colportării de mesaje, pe care poetul o acceptă cu autoironie.

Puţină adrenalină, volumul care marchează jumătatea parcursului poetic al lui Daniel Pişcu – şi cel care încheie acest prim tom, este un volum al călătoriilor – reacţiile unei conştiinţe sceptice, atente la limbaj, în faţa descoperirii unor noi coduri lingvistice – care instaurează însă aceleaşi relaţii: Spania, Portugalia, Grecia – în varianta de vacanţă, alături de staţiunea bulgărească Nisipurile de Aur şi de distracţiile populare, ridicate la o putere nedefinită, dar întotdeauna alienantă.

Înregistrând şi momente manieriste, de felul Gamelor (poeme de după eclipsă), în care fiecare vers începe cu o silabă ce semnifică o notă muzicală, Daniel Pişcu dovedeşte o bună înţelegere a meşteşugului poeziei (poate citarea lui Arghezi, poetul-meşteşugar, nu este întâmplătoare), prin care percepe universul şi căruia i se supune. Revine uneori explicit la formula din primul volum – ici-colo, în alte volume, sunt poeme care se intitulează „Aide-mémoire“, urmate de o numerotare în cifre romane. Iar un volum din 2019 se numeşte, cumva „românizat“, Haide-memorie!, din care se detaşează evocarea într-un poem a lui Ion Stratan (remarcată de autorul prefeţei), poetul în descendenţa căruia Pişcu poate fi plasat tocmai prin manipularea, aş numi-o completă, dacă termenul nu ar fi prea riscant, a limbajului. Deşi lucrurile, cu adevărat, ar sta invers: prin aura sa orală, Pişcu i-ar fi influenţat pe primii lunedişti – Cărtărescu, Coşovei, Iaru, Stratan – la primele lor volume.

Aide-mémoire înseamnă şi acest lucru: „de notat“ cine a influenţat pe cine. Originalitatea lui Daniel Pişcu merge însă mai departe de stabilirea unor primordialităţi, utile doar pentru o istorie literară fără argumente. În comparaţie cu Poemul de oţel al lui Viorel Padina, cenzurat şi apărut după 1990, Aide-mémoire, apărut tot în marja lui 1990, reprezintă începutul unui stil, dezvoltat în volume de felul Titlul poemului este un aforism sau al Scrisorilor de acasă, atente observări ale limbajului prin intermediul lumii. Nu întâmplător, la Pişcu cel mai utilizat verb este „a scrie“; aproape în fiecare poem din unele volume există această căutare a scrisului, chiar a scrisului de versuri, a exprimării. Iar dacă verbul nu apare explicit, el este conţinut de titlul volumului: într-un „aide-mémoire“ se scrie, se notează, Scrisorile de acasă presupun un autor, iar alte volume aduc în discuţie elemente din câmpul scrisului, de pildă „titlul“; multe poeme pun, de asemenea, problematica scrisului, într-un mod în care textul însuşi începe să îşi analizeze limitele, după o bună şcoală structuralistă.

Un poet oricând antologabil, Daniel Pişcu intră în seria Opera poetică, iniţiată de poetul şi editorul Călin Vlasie, alături de nume precum Ion Stratan, Simona Popescu, Magda Cârneci, Romulus Bucur, Elena Ştefoi, Liviu Ioan Stoiciu, definind profilul unei generaţii.