Iulia Micu, Romanul iluziilor metafizice

După Valentina (2024) şi Cartea lui Cezar (2025), Angela Martin completează istoria familiei Grozescu cu un al treilea roman, Îngerii de bronz (2026). Povestea continuă în contemporaneitate, concentrându-se în jurul imaginii lui Cezar, pater familias la senectute, prins în vârtejul unor încercări esenţiale. Psihiatru de succes şi perfect aclimatizat în lumea occidentală vieneză, doctorul Grozescu face o excursie în România. Însoţit de cei doi copii ai săi, Liesl şi Lori, redescoperă locurile natale şi, prins în tumultul amintirilor, „topit de dor“, începe să reflecteze la propria identitate. De la primele fraze ale cărţii, e clar că autoarea şi-a asumat dificila sarcină de a găsi o tensiune insurmontabilă în peisajul unor vieţi fără conflicte majore, a unor destine desăvârşite. Înţelegând identitatea ca entitate fragilă, dependentă de privirea celuilalt şi mutând perspectiva în sfera intimităţii şi a frământărilor conştiinţei, romanul reuşeşte să problematizeze condiţia umană, în termenii weltanshauung-ului specific zonei istorico-geografice şi ontologice a protagoniştilor. Împrumutând nuanţe existenţialiste şi o tematică specifică modernismului vienez, identitatea e definită prin confruntarea cu alteritatea, cu acel allomatisch (preluat de scriitorul austriac Hugo von Hofmannsthal din chimie, Ad me ipsum) – factor alchimic necesar în metamorfoza sinelui.

Vacanţa în România, plănuită de Liesl, nu e doar un bun prilej ca doctorul Grozescu „să-şi mai aline un pic sufletul în culcuşul unor amintiri călduţe“, ci devine chiar situaţia limită de la care porneşte drama condiţiei umane, a omului în faţa morţii, lecţia căutării şi regăsirii de sine, pe care psihiatrul va învăţa să o trăiască stoic şi contemplativ. Prima parte a romanului orchestrează o metamorfoză estetico-mitologică. Pentru tinerii oaspeţi din Viena, oraşul părintesc e „un mit“, sădit în imaginarul lor de relatările tatălui. Cu ei alături, Cezar Grozescu străbate locurile copilăriei, îmbibat de estetismul narcisist al flâneur-ului, şi se simte „străin“ ca „o fantomă furişată pe lângă pereţi“. Însingurarea lui în Mica Vienă (Arad) dispare când întâlneşte figuri ale memoriei şi alterităţii: prietenul din copilărie, neurochirurgul Ion Benö, de care îl apropie multe încercări ale sorţii, sârboaica Rujiţa, iubita pierdută în amintirea căreia trăieşte încă emoţii de adolescent, şi Valentina, mama cu accidentul teribil, apoi moartea ei, peste ani, în singurătate. Autoarea strecoară în text o ingenioasă analepsă prin care aminteşte cititorilor de caietul cu amintirile Valentinei, găsit de noii proprietari în podul casei, trimiţând, sugestiv, la romanele anterioare. Meditând la toate acestea, „bolnav de remuşcări“, simţindu-se orfan, egoist şi nevrednic, Cezar se vede obligat să îşi regândească destinul. Călătoria spirituală printre amintiri va pregăti metamorfoza. Trăind narcisic în propria istorie, campion al destinului, suflet „orb şi surd“, doctorul Grozescu nu se raportează resemnat la revederea locurilor natale, ca prietenul său Benö, din contră, răspunde confruntării cu memoria printr-o criză identitară, rod al vinovăţiei asumate faţă de propriul trecut. „Complet dat peste cap“ de revelaţiile fatidice, de nostalgia vieţii petrecute alături de părinţi şi bunici, el începe să înţeleagă ireversibilul vieţii. Învinuindu-se pentru neglijenţa şi neimplicarea în viaţa de familie, e hotărât să recupereze timpul pierdut, asumându-şi rolul de tată în care să primeze dialogul şi grija faţă de ceilalţi. Subiectul unei metamorfoze biologice va trebui, ca părinte, să se reconcilieze cu sine, privindu-se în oglinda evoluţiei sentimentale a propriilor copii.

Scena pe care se pune în act cea de-a doua metamorfoză a lui Cezar va fi chiar Viena, locul unde doctorul era „alt om“, „perfect integrat (…) n-ar fi zis nimeni că nu era vienez, (…) era un psihiatru reputat, avea o familie frumoasă…“. Epopeea identitară din sânul familiei vieneze va fi una cu specific occidental. Datorită lui Lori, fiul cel mare, arhitect la o firmă celebră din oraşul Graz, care, îndrăgostit de o refugiată turcoaică, a adus-o să locuiască cu el, în Austria, dar aceasta a dispărut din viaţa lui fără urmă, familia Grozescu se confruntă cu o situaţie imagologică cu specific habsburgic, aceea a occidentalului obligat să se confrunte cu pericolul Orientului. Avem aici o variantă a figurii simbolice a Marelui Turc, care a marcat secole de-a rândul, din Renaştere, iconografia şi imaginarul vienez (Stoichiţă, Imaginea celuilalt), ca reprezentare a unei alterităţi necunoscute, a unui Celălalt, duşman, cuceritor şi indezirabil. Ca o furtună în vieţile luminoase ale protagoniştilor, părinţi şi copii, confruntarea cu mentalitatea orientală, ingenios şi ironic asociată în roman cu o reproducere după un tablou al lui Liotard înfăţişând o turcoaică pe divan, le bulversează universul, îi face să reflecteze mai adânc la ereditate şi la destinul comun. Dacă excursia în România, spaţiu al amintirilor gorgonice, declanşează pulverizarea personalităţii, în capitala Austriei are loc coagularea sinelui prin nevoia de a guverna intruziunea Celuilalt, a străinului, care tulbură serenitatea existenţei vieneze a familiei. În această a doua parte a romanului, (cap. 13), autoarea construieşte cu măiestrie o intrigă poliţistă, orchestrată cu tensiune şi suspans, pornită de la dispariţia intempestivă din viaţa lui Lori a iubitei, Elif. Dramele existenţiale au nuanţe specifice în funcţie de spaţiul geografic în care sunt puse în act. Dacă la Arad, Cezar şi-a înfruntat trecutul şi regretele, cu resemnarea specifică omului mioritic, la Viena, în oraşul afirmării de sine, psihiatrul îşi redobândeşte dublul statut de doctor celebru şi părinte. Decis să consolideze relaţia tată-fiu, recurge la gesturi civilizatoare, apelează la detectivul Sepp, pentru a întreprinde o cruciadă în vederea descifrării misterului Oriental.

Ultima parte a cărţii este dedicată îngerilor de bronz, simboluri-filtru ale metamorfozei etice. Construind scena liturghiei în memoria doamnei Gmeiner (cap. 25), autoarea recurge la un ekphrasis al picturilor baroce din biserica vieneză, cu rol edificator asupra interpretării romanului. Atent la scenele care înfăţişează viaţa Mântuitorului, Cezar îşi fixează privirea pe nişte amoraşi care se ivesc dintre nori, înţelegând prin intermediul mesagerilor cereşti că drumul complicat al metamorfozelor s-a încheiat şi că adevăratul „acasă“ este la Arad, unde „casa copilăriei s-a mutat în cimitir“. Sub semnul lui werde was du bist/ devino ceea ce eşti (Goethe), redevenind uman, doctorul Grozescu închide totodată paranteza căutării identitare, redevenind român. Atentă la detalii, Angela Martin construieşte postmodern, prin oglinzi, şi orchestrează un tablou complex al evoluţiei personajelor, metamorfoza reciprocă a lor ca rod al influenţelor comune – procedeu specific modernismului vienez (Hofmannsthal). Fiecare are cel puţin un dublu: Cezar pe Benö, Liesl şi Alfi pe Lori şi Elif, Liesl şi Anton pe Lori şi Anneli, Mutti pe Karin, Valentina pe Doda, chiar şi Viena occidentală îşi răspunde cu Mica Vienă. Cât timp tatăl evoluează etic, cei doi copii, Liesl şi Lori, se transformă prin puterea catalizatoare a dragostei: Liesl alături de Alfi (fausticul arhitect reşiţean cu origini austriece) şi Lori, care, împlinind prolepsa din cap. 15, renaşte după decepţia în dragoste, întâlnind o austriacă pursânge, în acord cu imaginarul familiei. Şi destinele celorlalţi se împlinesc, (lui Alfi i se acceptă proiectul arhitectural cu nume teatral, de reconfigurare a Reşiţei pietonale), misterele se elucidează (dispariţia turcoaicei nu e răpire, nici evadare, ci o întoarcere acasă). Până şi ultimele fire narative se înnoadă la final, când doctorul Grozescu duce doi îngeri de bronz la mormântul părinţilor şi, renăscut, se reconciliază cu propria ontologie în „confortul absolut“ al limbii române, „molcomă şi odihnitoare“, care „parcă îl legăna“ cu „moliciunea ei caldă, maternă“. Privind amoraşul buneivestiri de pe mormântul Valentinei, el înţelege că stabilitatea emoţională este cea mai importantă forţă interioară.

O carte scurtă şi concentrată despre alteritate şi identităţi, despre fragilitatea vieţii şi a relaţiilor interumane, Îngerii de bronz reflectă, prin intermediul personajelor sale, o fină analiză psihologică a lumii contemporane şi subliniază ideea că imaginea de sine este o iluzie metafizică, joc de percepţii care se consolidează prin voinţă şi se destramă prin diferenţă, imaginaţie, memorie şi, câteodată, prin dragoste.