Limba ascunsă

Ei vorbesc cu cuvinte-umbre,

despre cuvinte-ecou.

Tu încerci să le pui carnea la loc.

Nimeni nu poate ieşi din acest zid

de limbă aparentă, din limba ascunsă,

o monedă falsă a înlocuirii.

Cuvântul-os al acestui sistem

este Hotarul.

El e sigur doar în buzunarul

strâns al prezentului, în acest timp

bun şi blând.

Până când te smulgi

din coşmarul cântat (imnic),

la gândul că şi pământul

se poate rupe, chiar numaidecât.

Atunci, graniţa devine o linie în aer.

Nu mai are ce să ţină.

Suflul şi fidelitatea

Cum Dumnezeu scrie pe piele viaţa,

iar tu eşti scribul.

El suflă aerul cum să o trăieşti.

Tu doar primeşti şi aştepţi.

Totul se joacă

la examenul cu Marea Materie –

în efemeritate şi în ochiul eternităţii.

Examen scris (copierea destinului) şi oral.

Trupul rugăciunii e personal.

Colaborează organic, fidel, prin sânge.

Vei şti bine: afară din clepsidră

e adevăratul loc.

În locul timpului e viaţa.

Fii atent la ce transcrii

în transă, în tranşe rupte,

în zile sparte şi în târguiala

plecărilor şi-a întoarcerilor.

Limba-verdict şi tăcerea

Nu mi-a zis carnea lui de tată, nu.

Nu mi-a zis: Măi, tată, nu

mi-a zis vorba goală. Nu voia

să facă şi el caz, ca taţii-ecou.

Nu vorbea limba aceea de rană,

o limbă care începe şi se termină cu ei.

Spunea tată doar când îi numea umbra –

tatăl său – şi atunci nu era

loc de confuzie,

nu la mijloc, niciunde.

Avusese şi el un tată, dar

nu voia să fie un tată –

nu unul care să fie rostit

ca o sentinţă, ca un verdict prin care

mulţi taţi îşi condamnă sângele.