Mircea Moţ, Steaguri, ramuri verzi şi sticle de şampanie

Deosebit de semnificativă pentru condiţia omului caragialian din O scrisoare pierdută este cunoscuta secvenţă în care Trahanache îi mustră pe Brânzovenescu şi Farfuridi, care îl bănuiseră de trădare pe Ştefan Tipătescu. Cei doi nu sunt „vagabonţi“, cu sensul bine cunoscut, mai mult, nu sunt de pe uliţă, un spaţiu rezervat omului de o anumită condiţie, după cum ei nu sunt nici „zavragii“, nici „căuzaşi“ .Amândoi fac parte dintr-o lume desemnată prin „noi“, sunt înainte de toate nişte cetăţeni, mai ales stâlpii puterii, ceea ce trebuie să li se amintească: „TRAHANACHE: Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? nu… Zavragii? nu… Căuzaşi? nu… D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili… Mai ales noi suntem stâlpii puterii: proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statuia lui Traian, ai Comiţiului agricol şi eţetera“. Condiţia de cetăţean o implică pe aceea de alegător ce îşi exercită dreptul la vot. Autoritatea căreia i se supune cetăţeanul şi alegătorul este partidul, cel care asigură „binele“ şi perfecta funcţionare a mecanismului în care el este o piesă indispensabilă: „Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg… pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru…“.

Numele contează prea puţin, aproape deloc, nici al candidatului, nici al alegătorilor, fiindcă totul este hotărât de partidul de la centru: „TRAHANACHE: Dar ce? Numele candidatului poate să fie al meu, al d-tale, ori al d-sale, după cum cer enteresurile partidului“. Ideea este foarte bine ilustrată de Cetăţeanul, pentru care contează nu atât numele, cât calitatea de alegător: „CETĂŢEANUL: Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă… vorba e, sunt alegător? (şovăie.)“. Indiscutabil, contează mai puţin starea lui de ebrietate: „CETĂŢEANUL: Nu sunt turmentat… (zâmbind) coană Joiţico… Las’ că ne cunoaştem… Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 Fevruarie…“. Dacă el întreabă pentru cine votează, o face pentru că importantă este în ultimă instanţă exercitarea în sine a votului: „Nu e vorba, ţinem la d. Nae Caţavencu… e din Soţietate… dar vorba e, eu alegător… eu… (sughite) apropritar, eu pentru cine votez? (sughite) d-aia am venit. (şovăie)“.

Mecanismul politic se reglează în permanenţă în funcţie de interesele partidului. Surprinzător, concretizarea acestei necesare reglări o constituie tocmai trădarea, acceptată, după cum era de aşteptat, numai dacă ea serveşte intereselor partidului. „Trădare să fie – acceptă cu multă seninătate Farfuridi – dacă o cer interesele partidului“. Ideea este, de altfel, reluată, cu altă ocazie, de acelaşi personaj: „Da, da, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie“.

Unei lecturi atente a piesei caragialiene nu-i pot scăpa steagurile puse pe zidurile oraşului în preajma alegerilor. Un „simbol de protecţie, acordată sau implorată“ (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant), steagul ridicat sugerează în acelaşi timp înălţarea individului deasupra condiţiei sale. Caragiale nu uită să precizeze însă că steagurile sunt în număr de patruzeci şi patru, puse pe clădiri cu autoritatea poliţaiului ca om al puterii. Nu cred că este întâmplător acest număr compus din patruzeci şi patru. După un cunoscut dicţionar de simboluri, patruzeci ar fi „numărul aşteptării, al pregătirii, al încercării şi al pedepsei“. Dar, „primul sens, cel mai puţin cunoscut, este fără îndoială şi cel mai important“. Mai ales că „autorii biblici punctează istoria mântuirii atribuind evenimentelor majore acest număr“. După un R. Allendy, numărul „marchează începutul unui ciclu, al unui ciclu care nu trebuie să ducă la o simplă repetiţie“. Lui patruzeci i se adaugă un patru, sugerând nu doar totalitatea creatului ci şi „totalitatea celor trecătoare“ (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant). Numărarea steagurilor capătă semnificaţia bănuielii că s-ar putea anula mecanismul ce legitimează individul. Poliţaiul bănuieşte nu doar vântul ca element al dezordinii, ci şi o forţă necunoscută, greu perceptibilă, răspândind fior, un „cine ştie“.

Într-adevăr, echilibrul lumii lui Caragiale este serios ameninţat de Nae Caţavencu, un adevărat element perturbator care, cuprins de patimă, depăşeşte limitele permise, părând să fi uitat regulile jocului. Până la un anumit punct el este vinovat pentru faptul că doreşte o „funcţie“ ce nu părea să fi fost prevăzută în mecanismul politic al piesei lui Caragiale (funcţia se stabileşte după interesele partidului, după cum subliniază Trahanache). Nu cumva Nae Caţavencu îi pune la încercare pe ceilalţi, nu cumva el le dă totuşi o şansă? Fiindcă dacă l-ar fi impus deputat împotriva logicii mecanismului bazat pe vot, ceilalţi s-ar fi dezis de un sistem care îi legitima în ultimă instanţă. Gestul lui Caţavencu nu poate fi acceptat câtă vreme acest gest nu ar fi o trădare în interesele partidului, ci dimpotrivă, ceea ce impune măsuri energice.

Să revedem finalul piesei: „(Grădina lui Trahanache, în fund grilaj cu poartă de intrare în mijloc; se vede în fund perspectiva orăşelului pe un fundal de dealuri. La dreapta în grădină, pe planul întâi şi al doilea, intrarea, cu trei trepte de piatră, în casele lui Trahanache. La stânga boschete. Mobile de grădină). Cei ce vin prin fund sunt toţi ameţiţi, şi mai ales Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat, care înghite şi sughite mereu. După ei vin o mulţime de cetăţeni cu ramuri verzi şi steaguri, asemenea foarte chefuiţi. Toată lumea cu borcane de băutură în mâini. – Din casă, în urma lui Farfuridi, Brânzovenescu şi a celorlalţi alegători, vin feciorii cu sticle de şampanie. – Ghiţă Pristanda, îndată ce soseşte în scenă, face semn muzicei să tacă. Muzica tace. Se împart pahare de şampanie fruntaşilor“.

„Nici muzicile şi nici drapelele nu sunt elementele esenţiale şi simbolice ale deznodământului“ – consideră Ion Vartic – asemenea elemente există însă, şi ele răsar cu uşurinţă în prim-plan, dacă revedem mai îndeaproape secvenţa finală“. La banchetul organizat în cinstea candidatului, mulţimea vine „cu ramuri verzi“. Or, „conform simbolismului european“, „verdele este culoarea mediană, situată între roşul infernal şi albastrul celest, iar pe de alta, ramura verde reprezintă însemnul binecunoscut al împăcării, al vieţii şi al paradisului“. De aici, ideea că lumea Scrisorii pierdute e „o lume de mijloc, aşezată pe undeva pe linia de aur a echilibrului, unde omenescul stă între divin şi drăcesc“. Contează însă (şi) faptul că verdele rămâne „o culoare liniştitoare, răcoritoare, umană“ (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant). Cu atât mai mult, cu cât umanul sugerat de verde (după cum ne asigură autorii menţionatului dicţionar) este asociat ramurilor verzi, vegetalului ce transcrie ideea de regenerare, de firească reluare a unui ciclu.

Nici băutura nu este lipsită de semnificaţie, Caragiale menţionând deloc întâmplător că „sunt toţi ameţiţi“, cetăţenii (aparţinând menţionatului „noi“) sunt „asemenea ameţiţi“, ceea ce nu poate să mire câtă vreme cei prezenţi sunt „cu borcane de băutură în mâini“, în vreme ce fruntaşilor le sunt rezervate „sticle de şampanie“ şi „pahare de şampanie“. Îmi place să cred că băutura trimite în ultimă instanţă la semnificativa prezenţă a Cetăţeanului, care are tot dreptul să-şi uite numele, nu însă şi condiţia de alegător, care-l obligă să voteze.

Să nu uităm că banchetul public are loc nu într-o grădină ce trimite spre un spaţiu edenic, protejând individul. Mai mult chiar, este un banchet ce marchează bucuria ieşirii din „criză“ a mecanismului. Ce se sărbătoreşte cu adevărat în finalul piesei? În aparenţă, alegerea lui Agamiţă Dandanache. Registrul indiscutabil grav al piesei nu limitează însă o perspectivă cu mult mai generoasă: omul caragialian sărbătoreşte triumful politicului şi al organizării prin care individul şi-a salvat propria condiţie.