Vladimir Tismăneanu, Funeraliile lui Koba: dramaturgie, coregrafie, hagiografie
Joi, 5 martie 2026. Le prezint studenţilor mei din seminarul „Dictators and Dictatorships“ documentarul State Funeral, filmul din 2019 al regizorului Serghei Loznitsa. Faimosul crainic de la Radio Moscova, Iuri Levitan, anunţând solemn încetarea din viaţă pe 5 martie 1953 a părintelui popoarelor, a corifeului ştiinţei, continuatorul „măreţei opere a lui Lenin“, strategul neîntrecut, prietenul copiilor etc. Apar imagini cu femei plângând, cozi nesfârşite, trei zile şi trei nopţi, un fluviu uman în faţa Casei Sindicatelor din Moscova, avalanşe de coroane de flori. Isterie generală, angoasă, sentiment de sfârşit al lumii. Coregrafia este perfectă. Va fi respectată, reluată şi potenţată în spectacolele funerare ce vor urma: Klement Gottwald, Bolesław Bierut, Wilhelm Pieck, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Iosip Broz Tito, Mao Zedong, Leonid Ilici Brejnev, Iuri Vladimirovici Andropov, Konstantin Ustinovici Cernenko.
Apar delegaţiile din ţările sovietizate conduse de micii Stalini locali, de la Klement Gottwald şi Mátyás Rákosi la Walter Ulbricht şi Bolesław Bierut. Sunt acolo, desigur, Palmiro Togliatti, Jacques Duclos şi Dolores Ibárruri. Ba chiar şi preşedintele Urho Kekkonen al Finlandei „finlandizate“. Îl vedem pe Zhou Enlai înclinându-se până la pământ lângă sicriul monstrului. Mareşali, scriitori, balerine, pionieri, aviatori, pompieri, colhoznice, arhitecţi, academicieni, artişti şi preoţi.
Delegaţia PMR/RPR: păşesc primii Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Iosif Chişinevschi, urmaţi de Mihail Sadoveanu şi Petru Groza, la rândul lor urmaţi de Miron Constantinescu şi Gheorghe Apostol. Ultimul, în uniformă de general, foarte tânăr, Nicolae Ceauşescu. Avea 35 de ani. Mă întreb dacă apărea în componenţa oficială a delegaţiei. Am unele îndoieli. Dar constat că Sorin Toma, pe atunci redactorul-şef al Scânteii şi membru al acelei delegaţii, şi-l amintea. Poate că atunci s-a gândit Ceauşescu prima oară la cum ar putea organiza el, peste ani, funeraliile lui Dej. Avea să o facă peste 12 ani, în urmă cu şase decenii…
Frapante sunt nările enorme ale lui Koba. Imense, precum nişte cratere. Parcă şi mort fiind, continuă să-şi adulmece inamicii, reali şi imaginari. Fostul comandant din Colonia penitenciară de Kafka. Motanul negru (Ciornii kot) al lui Bulat Okudjava, cel care face atât de „neveselă casa în care trăim“ („potomu tak nevesiolii dom v kotorom mi jiviom“). URSS ca locuinţă comunală, cum a spus istoricul de la Berkeley, Yuri Slezkine. Plăieşul de la Kremlin, despre care a scris Osip Mandelstam cea mai importantă poezie politică a secolului trecut şi pentru care a plătit cu viaţa. Muzică funebră: Wagner, Chopin, Ceaikovski (Simfonia Patetică), Simfonia a VII-a de Beethoven. Mitingul de doliu, deschis de Nikita Sergheevici Hruşciov, primul secretar al organizaţiei de partid din Moscova, urmează speech-urile lui Gheorghi Maximilianovici Malenkov, Lavrenti Pavlovici Beria, Viaceslav Mihailovici Molotov. Toţi au mâinile pline de sânge. Doar Molotov pare trist. Poate că şi este. „Obez, limbut şi titanozaur“ (Petre Pandrea despre Goering), Beria perorează indiferent şi mecanic, fără urmă de intonaţie, despre învăţătura nepieritoare a lui Lenin şi Stalin.
Malenkov pare o marionetă, de fapt chiar este una. Gangsterii se luptă pentru împărţirea moştenirii. Va urma îmbălsămarea, parte a ceea ce religia politică bolşevică numeşte „eternizarea memoriei“ liderului decedat. Beria va fi „demascat“ ca agent, trădător şi spion peste doar câteva luni. Va fi împuşcat, vorba procurorului suprem al stalinismului dezlănţuit, „ca un câine turbat“. Andrei Ianuarievici Vîşinski, proconsulul trimis în România în 1945, ambasador la ONU, moare şi el în 1954, scăpând de anchetele ce-ar fi urmat inevitabil. Jucase un rol decisiv în Marea Teroare. Răfuieli, vendete, crime. Istoria comunismului în secolul XX.
Arthur Koestler, în The Invisible Writing: „În câteva decenii, comunismul a parcurs drumul de la primii creştini la familia Borgia“. Şcoala în care s-au format Ana Pauker, Dej şi Ceauşescu. Şcoala care i-a învăţat că, pentru cauza sacră a Partidului, orice viciu devine o virtute, orice crimă este justificată, orice trădare este onorabilă. Pentru că nu există valori absolute, iar onoarea este, n’est-ce pas, condiţionată social, subordonată „intereselor de clasă“…