Centenarul naşterii unui poet atît de mare ca Leonid Dimov (11 ianuarie 1926-5 decembrie 1987), despre care am mai spus şi scris că stă în istoria literaturii române pe acelaşi raft cu Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, trebuia cinstit cum se cuvine! Aşa încît Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti a imaginat, la iniţiativa directorului său, criticul şi istoricul literar şi al dramaturgiei Ioan Cristescu, o celebrare extinsă la cîteva zile. Pentru construcţia proiectului, ştiindu-mă admirator, comentator şi editor al lui Dimov, mi s-a adresat colegialmente şi amicalmente. Am schiţat un program cu exegeze şi dezbateri, cu un spectacol-lectură şi un concert folk-rock pe versuri dimoviene, inclusiv lansări de cărţi de şi despre poetul centenar. Împlinirea efectivă a sutei a fost marcată printr-un eveniment la finalul lunii ianuarie, a naşterii lui Dimov, în cadrul căruia s-a vorbit despre el şi a fost lansată reeditarea cărţii-CD Leoneed Is Love, cu cîntece de Nicu Alifantis pe versuri de Leonid Dimov (Editura Muzeul Literaturii Române & alifantismusic, 2026). Simpozionul cel mare va avea loc în luna mai, după pregătiri laborioase.

Dacă s-a stabilit data, am şi trecut la treabă! Între altele, am socotit că e momentul să fie scos la iveală ce s-a mai păstrat în arhiva familiei lui Dimov. Pomenisem cîndva „lada“ în care poetul ţinea manuscrise, dosare, ce-o mai fi fost acolo. Aşa că am sunat-o acum şi am vizitat-o pe Ileana Moise, fiica lui Dimov (născută Pîcă şi devenită la majorat, prin proprie voinţă, Ileana Dimov), în încercarea de a recupera ce se mai poate recupera.

Nu mai există nici o „ladă“. Poate că a sortat hîrtiile Doamna Marina Dimov, soţia poetului, care i-a supravieţuit 7 ani şi i-a şi selectat poeziile într-o antologie în 2 volume: Carte de vise şi Baia (Editura Eminescu, Bucureşti, 1991 şi 1995). S-a păstrat totuşi cîte ceva: hîrtii, caiete, dosare, corespondenţă, fotografii. În cîteva pungi mari, pe rafturi de debara. Nu mult, însă nu cantitatea se traduce automat în valoare. O comoară se poate ascunde şi-într-o lădiţă, într-un mic sipet, într-o traistă…

Ileana Dimov-Moise nu mai scosese de mult pungile din debara. (În paranteză fie spus: am mai întîlnit, şi nu o dată, la urmaşi asemenea rezerve de revizitare a obiectelor rămase de la înaintaşi, şi în genere, în familii de tot felul, şi în lumea literară şi mai larg-artistică şi intelectuală, unde de pe urma personalităţilor importante rămîn arhive preţioase pentru posteritatea celor în cauză. Perfect de înţeles psihologiceşte…) Nu mai ştia ce conţin. Le-a readus la suprafaţă, a privit, a răsfoit şi-mi spusese dinaintea vizitei, la telefon, că ar fi unele lucruri care m-ar putea interesa.

Ne-am uitat împreună la fotografiile de familie şi de lume literară păstrate de Dimov şi am deschis cîteva caiete şi dosare. N-o fi mult, non multa, sed… multum! De parcurs cu atenţie, de luat la cercetat, de citit, de descifrat, de datat (dacă se poate), de transcris, de publicat.

Adică de nerezolvat pe loc, în timp scurt.

Pe… scurt, am preluat „marfa“ în două sacoşe mari şi am început cercetarea, descifrarea etc.

Prime rezultate – în acest Dosar Apostrof. Versuri inedite sau probabil inedite ale unui imens poet. Cu pagini scanate. Şi fotografii din arhivă.

 

 

Cum priveşte Dimov o poză

 

Nu pentru că are ca subiect o fotografie aleg mai întîi poemul Privind o poză, neinclus de autor în volumele pe care şi le-a alcătuit atunci cînd a vrut şi a putut să publice. Nu e exclus să fi apărut în presa culturală. Pregătind recenta ediţie de Opere (2 vol., Editura Ştiinţa, Chişinău, 2023), colaboratorii mei Andreea Teliban şi Alexandru Dumitriu, cu care am format un trio de „îngrijitori“ ai operaţiunii, au identificat peste 200 de poeme dimoviene rămase în periodice, finisate şi transmise de el redacţiilor, dar lăsate tot de el pe dinafara cărţilor proprii. Mai cercetăm, mai comparăm şi stabilim. Deocamdată, iată poemul în care Dimov „traduce“ o fotografie franţuzească, o „ilustrată“, poate – de fapt – o imagine desenată sau pictată, un tablou cu o construcţie de altă-dată, poate fost grajd, poate fostă şură, recondiţionată drept „casă veche“, depozitară a unor mistere care mai pîlpîie precum „poate o lumină“, vestigiu al unei lumi pe care o mai înţelegem, oare, de vreme ce e „de-a pururea uitată“?…:

 

Privind o poză

 

Pe dosul ilustraţiei scria:

Une vielle maison. Ancienne écurie.

Era un cer proptit ca o pingea

Pe ţigla cu jambonuri plumburii.

 

Urmau apoi mansardele verzui

Şi, cine ştie, poate o lumină

Trasă c-o riglă pe sub flăcărui

Jucate prin muşcate şi verbină.

 

Mai jos, înşiruite prăvălii

Zăceau în colţ de stradă neumblată

Decît la ore tandre şi tîrzii

De-o lume pe de-a pururea uitată.

Noi veşti despre Mărul cunoştinţei

 

Descrierea proiectului de epopee Mărul cunoştinţei şi fragmente din text sînt în ediţia de Opere din 2023. Am strîns acolo informaţiile şi puţinele eşantioane din care se poate reconstitui o formidabilă viziune poetică.

Printre hîrtiile rămase de la Dimov – o foaie A3 împăturită în două, deci ca o fasciculă de 4 pagini format A4, ciornă manuscrisă cu versuri (cu pix albastru) şi explicaţii (cu pix verde) pe care le recunoşti uşor ca făcînd parte din Mărul cunoştinţei: subiect clar, versuri ştiute.

Pe recto, pe pagina de stînga, cu o continuare de 2 versuri pe cea de dreapta, e scris Cîntul I/ Decorul, urmat pe restul paginii de dreapta de o secvenţă intitulată 1.

Pe verso-ul numerotat „2“ apar pe prima pagină, de stînga, secvenţa III, iar pe pagina de dreapta – notele de subsol la 3 cuvinte din secvenţa III.

Foaia A3 e împăturită cu recto-ul în interior şi verso-ul în afară, ca filă numerotată „2“.

N-a durat mult pînă la descoperirea că textul intitulat Cîntul I. Decorul, n-a fost publicat de Dimov ca secvenţă din epopee, ci ca poem independent, cu doar Decor ca titlu, text final al volumului antum Deschideri (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972, p. 63-64, reluat în antologii şi ediţii ulterioare).

Secvenţa III a publicat-o ca secvenţă III a Prologului epopeii, cu tot cu notele de subsol, în revista Viaţa Românească (anul XXII, nr. 11, noiembrie 1969, p. 40-43, reluat în Opere, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2023, vol. 1, p. 584-585).

Iar secvenţa intitulată 1. e introducerea la capitolul de epopee Idolii, apărut în 1970 în Caietul Vieţii Româneşti, supliment al revistei Viaţa Românească (Caietul… nr. 2 (25), anul XXIII, nr. 2, februarie 1970, p. VI–VIII).

În manuscris, după versul 14, „La rana mărului…“, urmează alte 6 versuri, posibil inedite, cu punctuaţia simplificată în prima redactare, probabil completată la dactilografiere. Iată şi forma publicată de autor în 1970 (cu notele sale de subsol de atunci), şi secvenţa întreagă, inclusiv primele 14 versuri. Pentru o mai clară punere în evidenţă, cele 6 posibil inedite sînt marcate cu italice:

Idolii

 

Aduceţi schele, scări, odgoane, cuie,

E clipa aşteptată, albăstruie,

În care toate-s surde, nevăzute,

Suiţi uşor. Mişcaţi-vă mai iute!

Să n-aveţi teamă, dintre voi, cîţiva

Tot vor ajunge. Restul va cădea,

Dar ce felină, netedă cădere,

În valuri de răcoare, de plăcere,

Mereu mai jos, mai jos, mai jos, mai jos,

Unde răsună palid os de os.

Urlaţi de bucurie, hohotiţi

De rîs imens şi cînd vă prăbuşiţi

Şi cînd suiţi prin nebuloasa Gleva^[1]

La rana mărului muşcat de Eva.

Închideţi ochii: de sub curcubeie

Ieşiţi din generaţii spontanee

S-au proţăpit în faţă-ne cei şapte

Idoli apocaliptici^[2] verzi în noapte.

Să trecem cu spinările plecate,

Sub pîntecele lor, pe furişate,

Uita-vom de dorinţi, de vis, de ţel,

Ne vor mîhni senzaţii de oţel,

Într-un sfîrşit vom observa cu groază

Că mintea noastră oarbă luminează

Şi iar vom înălţa, suind pe ele

Scări, turnuri, estacade, schele,

Să-i depăşim trecînd prin fiecare

Idolii verzi, cu gîlci, de la intrare.

 

1.

 

Aduceţi schele, scări, odgoane, cuie

E clipa aşteptată, albăstruie,

În care toate-s surde, nevăzute

Suiţi uşor, mişcaţi-vă mai iute

Să n-aveţi teamă, dintre voi, cîţiva

Tot vor ajunge. Restul va cădea,

Dar ce felină, netedă cădere

În valuri de răcoare, de plăcere,

Mereu mai jos, mai jos, mai jos, mai jos

Unde răsună palid os de os.

Urlaţi de bucurie, hohotiţi

De rîs imens şi cînd vă prăbuşiţi

Şi cînd suiţi prin nebuloasa Gleva

La rana mărului muşcat de Eva.

Apasă pîrghia isteţule de colo

Ţineţi-vă voi cei din planeta Yolo

De coadă şi prinde-ţi-mă cu dinţii

Nu mai priviţi la mărul cunoştinţii.

N-o să-nţelegeţi mai nimic. Mai bine

Vă căţăraţi printre popote, după mine.

În versul 2 al acestei prime variante, „cei“ e adăugat, pertur­bînd ritmul.

În versul 6, ultimul, sînt tăiate cuvintele „pe stîncile de carne“, înlocuite deasupra cu „printre popote“.

Modificări şi în versurile publicate ulterior:

Versul 6, „Tot vor ajunge…“ e precedat de o variantă abandonată la jumătate, tăiată: „Ajunge-vor la ţintă“.

În versul 12, „De rîs…“, cantitativul „imens“ e adăugat în locul şovăielilor „şi cînd cînd“, probabil cu adverbul scris prima oară, tăiat împreună cu conjuncţia copulativă, apoi scris din nou şi tăiat, înlocuit deasupra cu „imens“, după care continuarea reia „şi cînd“.

În versul 13, „Şi cînd suiţi…“, partea a doua e mai întîi „printre planete sus“, cuvinte scrise şi apoi tăiate, înlocuite deasupra cu „prin nebuloasa Gleva“.

Faptul că versul următor, 14, „La rana mărului…“, e condus către rima „Eva“ pentru „Gleva“ dovedeşte că modificările nu sînt ulterioare, ci aşa-zicînd „din mers“, autorul improvizînd versurile următoare în funcţie de retuşurile şi înlocuirile făcute în timp ce scria, nu la relectură.

Interesantă e schiţa prozodică din capul secvenţei 1., dovadă că poetul compunea urmărind riguros „muzicalitatea“ pe care o prestabilise (vezi imaginea scanată).

 

Pentru Irina

 

Şi despre Rondelurile pentru Irina, nepoata sa, a cărei venire pe lume îi fermecase bunicul, se găsesc în ediţia de Opere din 2023 informaţii, explicaţii şi 7 poeme.

În pachetele cu manuscrise am mai găsit unul la fel de minunat, din ianuarie 1985. Inedit. Pe o foaie de hîrtie groasă, ruptă dintr-un caiet, perforată la marginea din stînga, cu un colţ rupt, dar fără să se fi pierdut din text. Cu pix albastru. Iată:

 

Rondelul unui zîmbet

 

De ce, din Marele Nimic,

Un zîmbet dulce înfloreşte

Cînd ursitoarele-n ilic

Trebăluiesc dumnezeieşte?

 

Porunci obscure, dor, prezic,

Fugi în Egipet duc, hoţeşte,

De ce, din Marele Nimic

Un zîmbet dulce înfloreşte?

 

Poate că leneşul bunic

Ce-n moi cuvinte leneveşte,

La demonul cel inamic

Aşteaptă un răspuns, vulpeşte:

De ce, din Marele Nimic?

 

L. Dimov

 

Ianuarie 1985

Şi… surpriză: într-unul dintre caietele în care Dimov îşi scria versurile sau altele, am descoperit un Descîntec adresat – evident – tot Irinei, mai amplu, splendid. În două versiuni: scris în caiet şi dactilografiat ulterior pe două file de hîrtie.

Iată mai întîi textul finisat şi bătut la maşină:

 

Descîntec

 

Iad paradisiat de-o iadă,

Rod de pajişte verzuie,

Inorog pîndind o pradă,

Nea de prunc încet ce suie

Azi, spre candidă vorbire:

Fii întru nespusuri fire

Dulce suflet proaspăt uns

Cu nesaţ şi nepătruns,

Cînd amarnic lin îl toarce

Din străfunduri către Parce

Ca să fie albumină

De surîsuri şi lumină,

Umple mintea ta netoată

C-o albastră lume toată,

Dar’mă zidul înălţat

De-un Manole descălţat

Şi-ţi ridică printre bale

Clopote de catedrale

Lume nouă să vestească

Din căldările de iască

Unde foc încis roteşte

Să te arză printre deşte

Căci, de unde nu te-aştepţi,

Sar ai iadului adepţi

Să te-aducă, trişti şi goi,

Spre vîltoarea dinapoi

Care naşte-n fulgerare

Surd instinct de conservare.

Nu lua la sînge seamă,

Nu-ncerca la ceţuri teamă,

Nu răspunde la-ntrebări,

Nu privi la arătări,

Stai, în veacul automatic,

Limpede şi ortostatic,

Tot zîmbind ca la consemn

În pătuţul tău de lemn

Pînă gîndul, dinspre zi,

Se va da şi limpezi

Către zorile ferice

Ce-nvelesc o pitulice

Caldă, încîntînd frunzişe,

Cu ciripituri piezişe…

Fie-ţi îngerii de gală

Sclipi de pravilă morală

Legi de fier nu-ţi fie stavili

Întru limpezimi şi pravili

Cînd zeiţele de spijă

Ning potop: nevoi şi grijă,

Cînd din cruntele religii

De carnagii şi litigii

Palizii molohi de smoală

În răsuflet se răscoală

Să te fiarbă, să te-azmuţe

(Doar eram numai maimuţe!).

 

Dulce gînd, dulce copilă,

Fii o floare, fii o filă

Ruptă din divina carte

Ce ne-adună şi desparte

Greu, în veacul douăzeci

Ca să dăinuim în veci.

 

Cu destule modificări faţă de manuscris. Pe paginile caietului apar „resfiră-l“ tăiat, înlocuit cu „îl toarce“; versul care va deveni „Sclipi de pravilă morală“ începe cu „O eternă“; versul următor îl începe cu „Ca atunci cînd vine“ (sau „…cînd cine“?), taie şi înlocuieşte cu „Ca-ntr“, taie din nou şi scrie „Ca atunci cînd vechea lege“, taie încă o dată şi găseşte o variantă în care include o referinţă biblică la Moise, numele de familie – l-am menţionat mai devreme – al nepoatei, fiica lui Nick şi a Ilenei Moise!; va abandona distihul respectiv la dactilografiere, înlocuindu-l cu „Legi de fier nu-ţi fie stavili/ Întru limpezimi şi pravili“, după care curg în manuscris versuri pe care le citim pînă jos pe pagină, dar autorul le va ajusta serios pe pagina alăturată, cu pix schimbat, cu pastă verde, deci probabil ulterior, aducîndu-le la o formă pe care o va bate la maşină.

Pentru comparaţie, iată secvenţa în forma iniţială, manuscrisă:

 

Legile de fier ce-n Joi se

Bat, să nu le zică Moise

[cu varianta abandonată: Bat, nu ţi le zică Moise]

Nici Zeiţele de spijă

Care-aduc nevoi şi grijă

Nici, din cruntele religii

De carnagii şi litigii

Palizii Molohi de zmoală

Ce din suflet se răscoală

Să te fiarbă, să te-asmuţe:

[cu varianta abandonată: Să-ţi inculce, să te-azmuţe]

Căci eram numai maimuţe…

Şi o variantă la versul 3 din „strofa“ finală, după „fii o filă“: „Sfîntă din divina carte“, ulterior „Ruptă din…“.

Să nu lăsăm să treacă neobservat colosalul vers de deschidere, „Iad paradisiat de-o iadă“, în care fetiţa e desemnată prin echivalentul metaforic al puiului, ca-n povestea lui Creangă cu Capra cu trei iezi, iar fiinţei ingenui, născute prin miracol, i se atribuie puterea de a „paradisia“ totul (cu un verb inventat ad-hoc!), transformînd orice în pozitiv, răul în bine, Iadul într-un al doilea Rai!

Şi nici sonoritatea eminesciană reluată ludic, „dulcea copilă“ nemaipresupunînd aici sentimentalismul adult, ci dragostea de bunic faţă de minunea de nepoată. În manuscris, sub titlul poemului, în poziţie de dedicaţie, la dreapta, autorul a scris „pentru IRINA“, cuvinte tăiate apoi cu o linie: menţiune prea direct-biografică, pe care n-o păstrează în versiunea dactilografiată. Iar în colţul din stînga sus al paginii apare o notaţie/ reflecţie/ evaluare de doar cîteva cuvinte, dintre care primul, în grafie grăbită, „înghesuită“, e greu descifrabil, poate ca… „Zbor“… sau „Abis“… sau chiar „Dialog“?…: „[lecţiune incertă] între generaţii –/ ? lumi ?“. Cu două mici săgeţi orizontale schiţate înaintea ultimului semn de întrebare, indicînd ambele sensuri, de la stînga la dreapta şi de la dreapta la stînga, între generaţii sau între lumi, cu sugestia metafizică pe care o confirmă versurile Descîntecului şi-ale tuturor Rondelurilor pentru Irina, ale marilor sale poeme parabolice, ale copleşitorului său univers vizionar. Într-una dintre fotografiile păstrate, Dimov o ţine la pieptul său, cu braţul drept, pe Irina mică, iar cu stîngul ridicat în sus îi arată ceva, cu mîna parcă pătrunzînd în lumina lustrei aprinse din tavan, contopindu-se cu ea. Ca prin miracol, din focarul incandescent „curg“ şuviţe din diamante sau din ornamente de sticlă. Copila priveşte într-acolo, încercînd să înţeleagă…

 

*

 

…Şi-om mai reveni şi cu alte poveşti, cu inedite, documente, fotografii, cînd va fi să fie!

Poate cu ocazia Simpozionului, în Anul centenar Leonid Dimov, extraordinarul nostru poet oniric şi metafizic…

 

^[1].    Nebuloasa Gleva. Nesfîrşita sfîşiere provocată de muşcătura Evei a dat naştere unei nebuloase de o ciudăţenie infinită. I se spune Gleva pentru că aştrii care o compun, de o consistenţă elastică, dar semifluidă, execută în ansamblul lor un fel de dans scurt alcătuit dintr-o infinitate de mişcări secundare, sincronizate care, toate, duc la ciocnirea ritmică a unor grupuri egale de corpuri celeste. Rezultatul sonor al acestei ciocniri este repercutarea la infinit în spaţiu a silabelor Gle-va, Gle-va… Sunetele sunt, desigur, însoţite şi de fenomene luminoase şi chiar de altă natură, deocamdată necunoscută nouă, dar care generează o senzaţie de avînt, de bucurie a aşteptării, dublată de un fel de nepăsare faţă de marile primejdii pe care, bineînţeles, regiunea le implică.

 

^[2].    Idolii despre care e vorba n-au nimic de-a face cu monştrii apocalipsei. Ei reprezintă – asemeni unei liste de abreviaţiuni – oglindirea elementelor specifice de netă înrudire şi distincţie într-un fel de straniu nod echivalent unui tratat ad-hoc. Cum în acea lume elementară a cunoaşterii nu există modalitatea indirectă reprezentată de sistematica didactică a teluricilor, este firesc ca datele vii, concrete, să trăiască într-o serie de fiinţe sinoptice. Ele sunt în număr de şapte: Lybo, Rogalu, Trapelo, Omilu, Crox, Cryps şi Wayiu!