Ileana Urcan, Vânătoarea de cerbi

Fiinţa părintelui Alexandru îmi pare uneori atât de eterată, încât îmi dă senzaţia că pluteşte precum vântul de primăvară, uşor şi aprig, încât nu ştii dacă aduce îngheţul sau blânda căldură. Într-o zi am găsit pe mobil o postare a unei imagini ce reprezenta un tablou remarcabil al unui pictor chinez. Tabloul se numea „Femeie plutind“. Personajul era surprins destul de departe, întors cu spatele către privitor, pe fundalul unei mări învolburate, pierdută în griuri ceţoase. Părul era strâns în coadă sau scurt, tuşele negre-cenuşii nu lăsau să se vadă cu claritate. După valurile mari, înspumate, după veşmântul negru, lung, strâns în talie, ale cărui poale (sau pulpane) se învolburau dramatic, puteai ghici apropierea unei furtuni iminente, dacă nu era deja venită. Întreaga ţinută a personajului îmi dădea intens impresia că era Alexandru, în roba lui neagră, că mişcările fluide, legănătoare, extrem de feminine, îi aparţineau. Am fost şi mai sunt fascinată de această imagine şi faptul m-a determinat să repostez copia de nenumărate ori.

Este atât de fragil sufleteşte, dar şi trupeşte, încât am impresia că o adiere mai vie de vânt l-ar risipi. Blândeţea, inteligenţa, firescul atitudinii, îmi împrospătează fiinţa, îmi aduc bucurie, dar mă şi întristează când, ca un nor, îmi trece prin minte gândul că el e al altcuiva, că are propriul lui rost în lume şi obligaţii faţă de familie şi responsabilitatea faţă de Acela în slujba căruia şi-a dăruit viaţa. Eu sunt o femeie străină, scoasă vremelnic înaintea lui cu un scop, o femeie de care s-a îndrăgostit, pentru că nimic nu este întâmplător, nici măcar mişcarea unui fir de păr din capul nostru. Sunt, probabil, un reper temporar la care se raportează, să-şi înţeleagă mai bine viaţa, drumul, erorile. Dumnezeu m-a auzit mereu spunând, sau mi-a auzit gândurile prin care mă plâng precum lupul la stână, că „Dumnezeu este atât de departe“… Atunci, mi-a scos, să-mi fie mai aproape în cale, un preot tânăr, ca să mă pună la încercare. Ştia că în capul meu era o fărâmă, un fir de polen de credinţă, dar că nu ştiam, nu mă pricepeam şi nici nu mă străduiam îndeajuns să strâng mai multă. Sau, poate, prin el, voia să scoată la iveală nenumăratele erori, impurităţi, care zăceau în mine şi se dezvoltau latent, dar sigur, aşteptându-mă tenace într-o viitoare cotitură a existenţei mele.

În adolescenţă mi-era frică de preoţi, în mod aproape inexplicabil. Dacă vedeam pe vreunul în calea mea, treceam repede pe partea cealaltă a drumului. Era o reminiscenţă din copilărie, când împărtăşeam ideea cu mulţi copii. Stupeam într-o parte, dându-ne trei paşi înapoi, ţinându-ne fiecare de câte o şuviţă de păr de la frunte, aşa cum făceam când o pisică neagră ne tăia calea. Cumva, în subconştientul meu, asociam preoţii cu ideea de moarte, sicriu, groapă, lumânări, tămâie, bulgări de pământ aruncaţi peste coşciugul din care cel „împachetat“ acolo, destrămat şi „apăsat“ de greutatea pământului, nu mai vedea niciodată lumina zilei, nici întunericul nopţii. Prin părul lui nu mai trecea vântul, nici ploile, soarele nu mai adăsta niciodată pe chipul şi pe trupul lui, nu-l mai mângâiau ninsorile… Negrul de tăciune al veşmintelor preoţeşti, fluturând în vântul ivit întâmplător părea mişcat de o forţă invizibilă, stranie, gata să-ţi facă rău. Preoţii mi se păreau făpturi aparte de ceilalţi oameni, întrupaţi într-un fel misterios din elemente aparţinând celor două lumi, una pământească, impură, răspândind chiar izul şi starea de moarte, şi una ascunsă, cerească, îndepărtată de noi ceilalţi, înfricoşătoare, grozavă şi nu neapărat luminoasă… Acum mă întreb dacă nu cumva fusese lansată printre copii această idee de către comuniştii acelor vremuri, pentru a ne îndepărta şi în acest fel de credinţă. Lucrul astfel intrat în capetele noastre de ciucalăi de porumb rămânea multă vreme acolo sau definitiv, pentru că în copilărie se fixează cel mai bine cunoştinţele despre realitatea din jurul tău. Dar să nu învinovăţesc pe nimeni.

Când, la cei şaisprezece ani ai mei, tata a intrat pe uşa casei noastre însoţit de un preot brunet, care urma să mă ceară de soţie, în câteva clipe am şters-o afară, cu inima zbătându-mi-se precum o biată vrabie în colivie, numai cât nu l-am trântit de canatul uşii. Până în grădină nu m-am oprit, m-am ascuns în porumbul înalt, ciucindu-mă, să nu fiu cumva găsită. În momentul acela aveam în faţa mea două pericole potenţiale: pe tata şi preotul. De tata aveam o frică serioasă, iar tânărul peţitor era în mintea mea o altă ipostază a lui, încărcată, însă, şi de atributele lui preoţeşti. Tata a ieşit în capul trepţilor şi de acolo m-a strigat de câteva ori ruşinat, cred, de câteva ori. Niciun răspuns. Frunzele prelungi, lucioase, ale porumbului înalt, foşneau în jurul meu, mişcându-se ba protector înspre mine, ocrotindu-mă, ba dându-se puţin la o parte, descoperind mai mult cerul, ca şi când se jucau cu mine şi ar fi fost gata să mă predea. Preotul cel tânăr, care mă ştia din vedere şi, probabil, îi plăcusem, a înţeles faptul că trebuie să caute în altă parte perechea vieţii lui, cu care să facă dragoste şi copii şi care să-i simtă mirosul de tămâie al veşmintelor sfinţite.

În timp, mult, mult mai târziu, am ajuns la concluzia că orice eroare de înţelegere din partea mea, de vorbă şi faptă a ceea ce mi se întâmplase pe parcurs, revenea cu obstinaţie, obligându-mă să reflectez asupra celor întâmplate, să reconsider şi să corectez, pentru a-mi învăţa lecţia. Uneori mi se întâmpla peste doar câteva minute sau ore, zile, această reluare, uimindu-mă de fiecare dată de „lecţia“ cu care rămăsesem datoare. Dumnezeu nu obosea să facă pedagogie cu mine, iar eu eram conştientă de pedeapsă, încercam să înţeleg de ce era aşa şi nu altfel şi abia după ce mi se lumina mintea în aspectul întâmplat treceam mai departe. Ar trebui să-I fiu recunoscătoare, deoarece, spun textele sacre, că acesta este un semn de iubire a Lui, că prin ispită, suferinţă, rugăciune, te cureţi duhovniceşte. Trebuie să recunosc, însă, că nu eram într-atât de consecventă, încât să nu repet o eroare, fie pentru că uitam, fie din superficialitate. Era felul meu de a înainta în viaţă, condiţia mea de… rac!

Mult mai târziu am înţeles faptul că preotul este acela care marchează şi însoţeşte până la moarte viaţa omului, fie el sărman, aristocrat sau rege. Că preotul, prin funcţia sa ritualică dată prin hirotonire, prin harul său (pe care nu-l au prea mulţi), este intermediar între Dumnezeu şi oameni, că nimeni nu este mai presus pe pământ de un preot, nici regele, nici artistul, nici medicul etc. La el se apelează de la botez până când se aruncă ultimul pumn de ţărână asupra sicriului cu cel defunct… Din proza eminesciană am prins gust şi fascinaţie pentru monahism, pentru viaţa austeră, de mare nobleţe romantică, înfrumuseţată de farmecul indicibil al naturii, al iubirii aproape estetice, pentru ca apoi, acum, mai recent, pentru preoţi. Ca să nu mai amintesc de faptul că prin numele meu de fată, Popa, acest nume indica undeva, în ramurile arborelui meu genealogic că în neamul tatălui meu fusese cineva preot, ori măcar foarte „sfătos“, vorbind înţelepţeşte, ca din carte, drept care, fusese alduit cu o ironie ţărănească transformată în poreclă, atribuită cuiva care le ştia pe toate, şi toaca-n cer… Satul de unde se trăgea tatăl meu se numea pe atunci Nevoieş, un sat ascuns între dealuri cu păduri înalte şi pâraie peste care treceai punţi de lemn pe sub ramuri cu frunziş şi cu vii. Nevoieş număra odinioară, prin secolul al XVII-lea, vreo douăzeci de familii de ţărani mai toţi săraci, cu excepţia a două-trei familii. Prin 1965, numele satului a fost schimbat în Lunca, considerându-se că denumirea veche era ceva de ruşine, mărturisind despre condiţia precară a unor ţărani care trăiau în căscioare din bârne lipite cu lut, acoperite cu paie. Pe-atunci, denumirile locurilor nu erau puse la întâmplare, iar poreclele, de asemenea…

În anii aceştia din urmă, am avut revelaţia aiuritoare că din propria mea experienţă de viaţă lipsea întâlnirea cu o iubire aflată în vecinătatea sacrului, care să mă înalţe, să-mi ofere o reconfigurare a acestui sentiment. Eu nu ştiu dacă merit să mă mântuiesc, asta o ştie Cine trebuie. Eu voiam doar să încerc ca, într-un fel sau altul, să mă apropii măcar puţin de El, dar nu ştiam cum. Alexandru întruchipa această aşteptare. Sau aşa mi se părea mie. Oricum era ceva neobişnuit, prin felul lui de a fi şi de a simţi, şi prin faptul că era preot.

O vorbă, un gest, un zâmbet al lui îmi frânge structura interioară (uneori aspră şi mai tot timpul neliniştită), ori mă îmblânzeşte şi mă înmoaie ca pe o mână de zăpadă care se risipeşte, topindu-se printre degete. Prezenţa şi chiar absenţa lui îmi umplu toate gândurile, sentimentele, preocupările; îmi amână şi îmi îndepărtează toate relaţiile mele (de altfel puţine) cu ceilalţi. Pentru cunoscuţi nu mai găsesc loc în cotidianul meu atât de banal în sărăcia lui faptică, dar atunci când mă văd, toţi mă întreabă cum de arăt atât de schimbată, de luminoasă, de unde am sclipirea fascinantă din ochi. Eu râd încântată, dar nu dezvălui nimănui ce mi s-a întâmplat. Nu pot să fac asta, din grijă pentru el. El a trezit în mine feminitatea letargică, dorinţa de a trăi, „m-a luat“ cu el într-un univers cunoscut prea puţin, „în lumea mea“, cum îi plăcea lui să spună, deşi felul lui de a fi mi se părea doar un mod mai aparte, pentru că el însuşi, la vârsta lui, pendula cu „graţie“ între cele două lumi, cea mirenească şi, printr-o austeritate inconsecventă, apropiat, mai degrabă, de cea călugărească.

Personalitatea lui s-a cuibărit în creierul meu, în inima mea, şi-a făcut sălaş în trupul meu şi nu mai vrea(u) să plece. În mintea mea vorbesc doar cu el. Restul lumii nu mai există pentru mine. E darul şi pedeapsa mea, îngerul şi diavolul în aceeaşi persoană, eros-thanatos, călăuza mea prin viaţă spre moarte… Mă zbat cum se zbate o pasăre în laţ, vreau să-l alung, să scap de această prinsoare neverosimilă, dureroasă, vreau să fiu liberă, dar de fapt nu vreau şi nu pot; mai limpede: aş vrea să nu pot! Cu toată diferenţa de ani dintre noi, cu tot obstacolul dificil al preoţiei, al familiei lui, vreau cu deznădejde să mă iubească, vreau să ţină la mine. Ştiu că mă iubeşte, dar nu mi-e de-ajuns, nu sunt convinsă întru totul de aceasta. Ştiu că sunt de un ridicol imens prin tot ceea ce simt, vorbesc şi fac. Dar ruşinea nu prea mai are multă valoare pentru mine acum. Această poveste nu e menită să ducă nicăieri şi n-o să ţină. E un fel de jertfă a amândurora, o ispită grea în care riscăm să ne afundăm amândoi. Această întâmplare dă, totuşi, lăstari: pentru mine, această iubire inedită rodeşte în poemele de o nouă factură pe care le scriu, în paralel cu romanul pe care iniţial l-am conceput mai mult ca pe o încercare de a-mi reveni la uneltele scrisului, alăturând în compoziţie experienţa mea existenţială lecturilor cu conţinut religios, într-o formulă destul de dificil de condus. Ca lucrurile să se complice şi mai mult, m-am îndrăgostit de bărbatul-preot din realitate. Apropierea prin iubire mirenească a unei femei de omul care săvârşeşte ritualul cultic pentru Dumnezeu este o impietate, o ispită, o „murdărire“ la care-l îndeamnă pe acesta, desacralizându-l, făcând ca Duhul Sfânt să se îndepărteze de el, iar slujba religioasă, însoţită de cortegiul gesturilor care ar trebui să fie impregnate de sfinţenie, smerenie şi „zdrobire sufletească“, poate fi subminată pentru o perioadă. Dintre atâtea femei, chiar neşcolite, dar cu frica lui Dumnezeu, numai eu m-am găsit să cad ca o proastă în această capcană întinsă mie spre ispită, acoperită cu frunzele putride ale păcatelor.

Alexandru îmi pare o sălbăticiune vulnerabilă, un tânăr cerb hăituit în lumea de afară, care s-a strecurat din câmpul lumii, într-un moment neaşteptat, nevisat, în hăţişurile nemărginite ale pădurii minţii mele, printre arborii de esenţă sacră ai gândurilor; cutreierând, coborând pătimaş mai jos, şi-a găsit refugiu şi odihnă în vizuina vătuită cu frunze uscate şi muşchi încă crud al inimii mele. E o vizuină maternă, în care îi ofer adăpost în „pădurile liniştite“, tăcute, solemne, amintind de cedrii Libanului, de chitri şi chiparoşi, prin care se strecoară dulci adieri de vânt şi de miresmele proaspete ale clopoţeilor albaştri. După perpetua alergare în lumea mirenească în care se străduieşte să vindece oamenii prin cuvânt şi har, de disperare, slăbiciune, răutate, domolind patimi, să-i apropie de Dumnezeu, găseşte în inima mea harul pe care adastă, luându-l drept aşternut. „Ochii lui caută-n frunza cea rară“, atent până la paroxism, ferindu-i de lumina cea veşnic mişcătoare, pândind printre umbre, amuşină lacom şi în acelaşi timp prudent aerul mirosind a răşini şi a flori silvatice, selectând vindecătoare vegetale sălbatice, pentru boli destinate mai degrabă sufletului celor printre care se reîntoarce mereu. Îl urmăresc şi cu ochii inimii mele, ca pe un vânat, să-l mân spre pădurea „bine înfrunzită“, ascunsă cât mai adânc, la adăpost de capcane şi fiare… Dar, cerbul, fire plină de neastâmpăr, timid şi îndrăzneţ în aceeaşi măsură, după cum îl descrie şi Sfântul Ioan al Crucii, în ceea ce priveşte „apetitul concupiscent“, curge printre degete, precum apa limpede a pârâului de munte. „Bei, nu bei, izvorul curge.“ Cerbul e o întrupare pământeană, dar şi de natură celestă a lui Hristos. Alteori erotismul îi tulbură ordinea minţii, „în urmărirea sufletelor, „soţiile lui“. Origene şi unul dintre avve afirmă că cerbul urmăreşte şerpii, îi scoate din ascunzătoare la suprafaţa pământului cu suflarea lui, otrăvindu-se cu veninul lor şi apoi caută neobosit să bea din apa izvorului divin, ca să-şi potolească setea arzătoare care altfel l-ar vătăma. Alexandru se încarcă zilnic de păcatele celor care vin la spovedanie, bărbaţi şi femei. Falnic, măreţ şi plin de îndrăzneală, cerbul este adeseori încercat de sfială, de neîncredere în sine, temător de vastitatea impură a acestei lumi, de viclenele metamorfoze ale răului, de neputinţa înţelegerii şi a cuprinderii cu mintea în totalitatea şi diversitatea ei.

Întocmai precum cerbul care amuşină aerul pădurii, fremătându-şi nările, ciuleşte urechile să audă orice mişcare de vânt, zbor de pasăre speriată sau de creangă uscată pocnind sub paşi, să nu fie prins, părintele Alexandru este prudent, temându-se de curiozitatea agresivă, periculoasă, a oamenilor, ascunzându-şi viaţa personală şi de familie. Este zgârcit în a spune până şi lucruri banale, dacă îi place sau nu o carte, un tablou, dacă a fost la mare sau în altă parte, sau, pur şi simplu, dacă îi place un anumit fel de mâncare. Dar nu se fereşte nici de lucrul „materialnic“ care îi este necesar pentru a-şi întreţine familia. Apostolul Pavel afirmă că preotul, slujind la altar, depinde existenţial de acesta. Referitor la simbolismul cerbului, îmi amintesc că am citit o istorioară despre un general roman de armată, pe nume Placidus, care i-a prigonit pe creştini în vremea lui Traian. Într-o zi, mergând la vânătoare, hăituind un cerb, i s-a arătat printre copaci o lumină sub formă de cruce şi a auzit un glas care venea din înălţimi, îndemnându-l să renunţe la omorârea creştinilor. Vocea i-a profeţit o mare nenorocire. Înspăimântat de perspectiva ameninţătoare, romanul a trecut la creştinism, a fost botezat cu numele de Eustathios, patronul vânătorilor, soţia lui, Tatiana, a primit numele de Theopiste, iar cei doi fii ai săi au primit numele de Agapios şi Theopistos. Eustace şi-a pierdut averea şi a fost nevoit să se refugieze în Egipt, cu soţia şi cu cei doi fii. La trecerea înot a unui râu, băieţii au fost luaţi de valuri. Soţia a rămas să-şi continue călătoria pe corabie. Multă vreme, tatăl i-a crezut morţi pe fiii săi. În timpul lui Traian, a fost chemat înapoi, să lupte împotriva barbarilor. Printre soldaţii recrutaţi, erau şi cei doi băieţi ai lui. După ce a învins în luptă, a rămas la vreme de noapte în casa unei bătrâne. Generalul a aflat că doi dintre soldaţii din casă erau fiii lui, iar bătrâna care le-a oferit găzduire i-a povestit viaţa ei şi el a aflat că era soţia lui. Femeia reuşise să scape cu greu din mâinile comandantului de navă, fără ca acesta să se poată atinge de ea.

(Fragment din romanul în lucru Vânătoarea de cerbi.)