Ion Pop, Ferestre întredeschise (II)

M-am cam îndepărtat, divagând, de momentul, festiv desigur, al venirii mele pe lume. Exact în mijocul anului, la 1 iulie 1941 – al doilea mare război abia începuse, iar partea de Ardeal în care mă născusem căzuse din nou sub ocupaţie ungurească, după Diktatul de la Viena… Evenimentul naşterii primului copil va fi fost sărbătorit în casă, nu fără îngrijorări destule, fiindcă ieşise la lumină cu două luni înainte de soroc. Mama lucrase pe câmp în ziua aceea şi fusese apucată de durerile facerii când nu trebuia. Pe deasupra, noul venit era departe de a arăta ca un mic Făt-Frumos. Dimpotrivă, mi s-a spus că eram un foarte ciudat boţ de carne, păros, cam vânăt şi şi aproape fără unghii, încât şi părinţii şi moaşa Luşca s-au cam speriat că nu voi supravieţui. M-au ţinut în viaţă, în absenţa unui incubator de neimaginat atunci, încălzindu-mi bietul trup cu sticle umplute cu apă caldă sub scutece, m-au hrănit cum s-au priceput şi până la urmă am trecut pragul mare cu bine. Câteva fotografii făcute pe când aveam vreo doi ani şi ceva arată un băieţel ce pare a fi câştigat în greutate, deloc urât în ciuda începutului aşa de inestetic, îmbrăcat într-un costumaş tricotat cu model stilizat de răţuşte pe piept şi căciuliţa obişnuită a vârstei, în zi de iarnă, cu găini în jur, cu urme de zăpadă în curtea în care se zărea, ieşind prin ramurile unui dud golaş, „porumbarul“ acoperit cu şindrilă, cocoţat pe un stâlp – o casă cu mai multe intrări pentru păsările ce aveau, fiecare, asigurat locul pentru cuib, deschis în traforajele de scânduri; le aud şi acum gânguritul… Acelaşi ţânc apare pozat şi pe „filigoria“ casei, terasa cu brâie de lemn şi cu ciment pe jos, cu mici urme imprimate ornamental, în faţa uşii negre de la intrarea în casă. Pe cadrul ei, câteva linii zgâriate în anii următori marcau ritmul creşterii mele în înălţime… Poate că din vara următoare datează şi două fotografii în care mă văd, firav dar zâmbitor, în braţele mamei cu capul acoperit de năframa legată în spate, cu un surâs fericit de femeie frumoasă, frumoasă… Ori, în aceeaşi zi, printre trandafirii-pom din grădina cu straturi de flori a casei, în alte braţe, şi mai tinere, ale tantei Rujica, o verişoară de-a tatei, îmbrăcată orăşeneşte – era probabil atunci elevă de liceu… Ceva mai târziu, poate pe la vârsta de patru-cinci ani, surâdeam frumuşel sub o bască de marinar potrivită cu costumul încă la modă, cu gulerul lat, bleumarin desigur, şi dungile albe caracteristice. Ca un păstor bun, cu un băţ paşnic în mâna dreaptă, bunica în ţinută de sărbătoare, cu haine de culoare închisă, mă veghează printre un număr de miei scoşi în curte pentru ocazie… Bărbaţii lipsesc dintre imaginile acelor ani dintâi, nici bunicul, nici tata nu vor mai apărea „traşi în chip“, decât peste ani buni, mai exact prin 1957, când domnul Doctor Gheorghe Căluşeru, clujean de origine, ajuns la dispensarul comunal în anul 1950, instalat într-o parte a casei „domneşti“ de peste drum de noi, a familiei Balint, de fost funcţionar la Primărie, abia căsătorit cu micuţa şi delicata Doamnă Otilia, profesoară de franceză la şcoala din sat, ne-a făcut tuturor ai casei o expresivă fotografie de grup: bunicul în centru, bărbat arătos, cu mustaţa pe care o va păstra până la sfârşitul vieţii, uşor încărunţită, bunica în sobrul costum închis, mama şi tata încă foarte tineri, veniţi, cred, în concediu de la Cluj, şi surorile Margareta şi Doina, între şapte şi cincisprezece ani… Suntem în faţa casei, în spate cu treptele nevăzute de piatră pe care le-am lăudat mai apoi în versurile mele de început – erau din piatră nu prea şlefuită, doar uşor uzate de paşii noştri şi ai celor de dinaintea noastră, aşezate între două tufe de oleandri.

Vedeam, desigur, din acel cadru, „căsuţa“, bucătăria de vară acoperită cu şindrilă, cu o singură încăpere cu lut pe jos, în care se intra de pe o mică terasă aproape la nivelul solului. Se afla în micul spaţiu o bancă cu ţol pe ea, iar în stânga uşii de la intrare era proptită o scară care ducea la pod: bun pentru afumat, peste iarnă, slănina şi cârnaţii. Între stâlpii de lemn ai căsuţei erau fixate scânduri în traforaj şi o uşiţă cu acelaşi model simplu, geometric. O mică fotografie aproape ştearsă o înfăţişează pe bunica, aruncând grăunţe găinilor, câtorva raţe şi bibilici adunate, desigur, la chemarea „pui-pui!“, pe care am auzit-o apoi de nenumărate ori în fiecare dimineaţă… Era încă destul de tânără – purta pe cap o năframă de culoare deschisă, legată în spate, bluză simplă („spăcel“) şi şorţul de fiecare zi al gospodinei. Frumoasele păsări sure stropite cu alb, bibilicile, nu prea multe în sat, mi-au rămas în amintire şi din cauza ouălor mai mici decât cele obişnuite, pe care elegantele păsări, probabil mai iubitoare de libertate decât celelalte, neplăcându-le coteţul comun, prea strâmt şi nu foarte curat, le lăsau în tufele mari de urzici ori de brusturi din grădină, şi pe care le descopeream cu mare plăcere adunate în mici grămezi cafenii. Erau foarte preţuite de gospodinele casei pentru galbenul lor mai intens decât al celorlalte ouă, care dădeau cozonacilor, la sărbători, o culoare de aur, iar de Paşti îi învingeam cu ele pe toţi copiii la ciocnitul ouălor roşii, – aveau coaja mai tare decât toate…

Dacă tot am ajuns aici, să notez că înăuntru, în spatele sobei cu plită de fontă neagră, cu cuptor de tablă (numit „ler“), un pat îngust, în spatele mesei cu câteva scaune de lemn, sub lampa cu petrol era „lădoiul“ cu haine, cearceafuri, feţe de pernă, stergare, cu „durgălăul“ pus peste ele – o bucată de lemn crestat care servea de călcător, când nu se folosea fierul de călcat din fontă, umplut cu jăratic. O mică fereastră dădea spre grădina din spate. Sub alta, în dreapta intrării, mai era un „pătuţ“, iar la geamuri muşcate, albe, roşii, roz… Nu lipsea între uşă şi sobă un mic bufet cu oale, un „blidar“, o „stelajă“ cu vase de bucătărie, farfurii smălţuite, ceşti, tacâmuri, iar pe pereţi mi-aduc aminte că, printre blidele de porţelan înflorate, am mai apucat să văd un portret al lui Franz Josef, şi vreo două icoane imprimate pe carton.

Era locul în care familia petrecea cel mai mult timp – primăvara, vara şi toamna –, aici se gătea – dimineaţa mămăligă cu brânză, mai ales de vacă, proaspătă, cu smântână sau lapte acru, uneori cu „silvoiţă“ – magiunul fiert în fiecare toamnă într-un mare ceaun de aramă sclipitoare solar, lapte cu bucăţi de mălai, ori lapte „prins“, cu adaos de puţină smântână strânsă „de pe oale“, carne de pasăre din când în când ori bucăţi de carne de porc conservate peste iarnă în untură… Untura („unsoarea“) era bună şi pe pâine, cum foarte gustoasă mi se părea pâinea prăjită şi „oloietă“ cu acel minunat ulei de „şitău“, presat nefilitrat, cu un gust ce nu se poate uita, iar dacă, după prăjire, era şi „aítă“, adică frecată cu usturoi ori presărată cu cozi de ceapă tăiate mărunt, era şi mai bună… Îl făceam la moara din deal, „a lui Crişan“, care avea şi presa de ulei după care rămâneau marile „pogăci“ rotunde pentru hrana animalelor, dar din care nu ne era interzis să gustăm şi noi, copiii. Tot acolo se făcea făina, de porumb şi grâu, şi neagră, şi cea foarte albă („nulaşă“, adică fără urme de tărâţe)… Am petrecut câteva zile între acele ziduri privind, când se ducea porumbul ori grâul la măcinat, cum curgeau uleiul auriu sau făina ieşind din huruitul aparatelor de măcinat şi cernut, cu norişori de pulbere albă în jur, peste sacii îngrămădiţi în colţuri…

Foarte des, se gătea ciorbă de cartofi („gata cu lapte“ adică gătiţi cu smântână („groscior“ sau „groştior“), de fasole verde (de păstăi) ori boabe, mai rar supă de carne cu tăiţei duminica („levişe“, cu un cuvânt unguresc), mazăre cu smântână şi, iarăşi mai rar, câte un „guiaş“, care putea fi mai ales de oaie, ce nu mi-a prea plăcut niciodată, din cauza gustului de seu ştiut… Desertul era, când era, prăjitura ori plăcintele cu mere, varză călită, urdă şi brânză dulce cu mărar, pentru „scoverzi“ adică clătite, dar se afla mai ales în grădina cu tot soiul de fructe, cireşele mărunte dar foarte dulci în doi pomi ce-mi păreau uriaşi, unul în grădina din faţa casei mari, altul, cam de aceeaşi vârstă, în ograda mare, printre peri de mai multe soiuri, meri plantaţi, mulţi dintre ei, de tata: parmeni aurii, ionatani cu fructe foarte roşii, ori acele mere verzui, cu mici urme ca nişte paranteze roz pe coajă numite „şovare“, ce se făceau un pic păstoase peste iarnă, pe rafturile din pivniţă, dispărute de ani buni din livezi, învinse de competiţia cu soiurile mai noi. Mult gustat era şi un măr „oarzăn“ cu fructe dulci, mai timpurii, rămase verzi la culoare… Un lung şir de pruni acrişori, foarte căutaţi pentru ţuică, înconjura aproape toată grădina, spre drumul care cotea spre dispensarul comunal, apoi spre biserică, dar şi din cei bistriţeni ori „cioreni“, cu miezul foarte zemos şi dulce lipit de sâmbure. Şi mai ales cei trei nuci bătrâni, cu imense coroane, foarte roditori, făceau nuci mărişoare, cu coaja subţire, uşor de desfăcut. În crengile lor am văzut pentru prima oară, cu mare uimire, cuiburi de granguri aurii, de un galben puternic, atârnate de crengi ca nişte mici hamace. Mai ales înainte de a veni ploaia, îi auzeam, fluierând scurt, cam în felul mierlelor, dar cu o linie melodică mai simplă, fără „triluri“. Le-am văzut şi ouăle albe cu stropi maronii, bine adăpostite în emisfera perfect arcuită a cuiburilor din fire de iarbă, ascunse printre frunzele late de nuc. O încântare reînviată mereu, ori de câte ori mă gândesc la acei pomi impunători în care urcam adesea, iar toamna îmi plăcea să descopăr sub ei în foşnetul frunzelor lor uscate câte o nucă rămasă după ce mai toate fuseseră culese la „bătutul“ copacului. Cu frunză de nuc se obţinea şi o foarte frumoasă culoare maro, intensă, de vopsit lânurile, pe frunze de nuc se puneau la copt pe vatra cuptorului pâinile mici, care ieşeau rumenite, cu o nemaipomenită aromă… Tot pe vatra cuptorului în „tepşi“ de tablă se uscau poamele – prune bistriţene, mere, pere – din care iarna se făcea un compot simplu, cu sau fără zahăr, „chisăliţa“.

În grădina mică, viţa de vie prinsă pe brâie de lemn mărginea căsuţa – erau soiuri „nova“, banale, dar care făceau struguri cu boabe mari, albastre, foarte aromate. Pe partea dinspre drum a grădinii aveam doi caişi mereu roditori… Mă duceam cu mare plăcere în acea grădină de zarzavat de lângă şi de după bucătărie, în care se prelungea via, şi îmi aduc aminte că sub ea creştea într-un loc o plantă cu nume ciudat – „spânz“, cărnoasă, cu floare mov, despre care se ştia că e un foarte bun leac pentru vitele bolnave… Dincolo de straturile cu legume obişnuite, spre stânga, era o mică construcţie acoperită cu scândură, cu nişte rafturi late, pentru stupii adăpostiţi în coşuri ţuguiate, din nuiele împletite şi lipite cu lut, cu „urdinişe“ din care îmi plăcea să văd cum ies la lucru ori se întorc acasă albinele cu zumzetul auzit şi astăzi în urechile mele vechi. Mai şi roiau, câteodată, împărţindu-şi familiile, şi atunci găseau în vreun copac apropiat (dar puteau „roi“ şi foarte departe, chiar în pădure) locul de care să se prindă în grămezi cenuşii vârstate cu aur şi sclipiri de aripi, ca de foi de mică. Din păcate, ca să li se ia mierea, albinele trebuiau să fie afumate, ucise ori alungate în felul acesta cam primitiv – nu apăruseră încă în sat stupii „sistematici“… Bucăţi de fagure, cu gustul de ceară şi miere nouă, au rămas şi ele pe limba copilului, până în ziua de azi.

Mă încântau şi florile din stratul îngust de dinaintea micii prisăci: începând cu brânduşele, „luştele“, „cocorâţele“ (narcisele albe), şi tot narcise erau şi florile galbene, pline, ieşite primăvara printre foile ascuţite în mănunchi, foarte cercetate şi ele de albine… Erau, de altfel, la un pas de ele… După cocorâţele albe, mergeam în fiecare primăvară şi în „Pădurea Fersigului“, loc drag amintirii mele, în care am revenit şi mai târziu cu Ileana şi copiii noştri, George, Ştefana şi Ioana, apoi – peste ani – şi cu primii nepoţi, încă foarte mici, Andrei şi Ecaterina, care abia se vedeau printre ierburile înalte din preajmă. Era ca o întoarcere rituală… Pădurea de stejar, cu frunze de un verde fraged, tinere, sub cernere de raze, se întindea şi peste calea ferată, în dreapta, până departe către Şomcuta. Era multă umezeală acolo, am aflat mai târziu că era de fapt un fel de rezervaţie, un microclimat, în care veneau păsări de departe, stârci, cocostârci (berze), câteva animale rare, cum era hermina… Înaintea narciselor înfloreau clopoţeii „luştelor“ cu floare albă dantelată, tivită cu un fir verde-gălbui, iubitoare de apă – printre stejari curgea foarte lin un pârâu ce se chema Măriuş, nume ce-mi părea înrudit cu cel al câtorva mirişeni, Mărieş… Dar în anotimpul narciselor găseam şi „călugăriţe“, o plantă cu tija subţire roşcată, şi frunze de un verde-închis stropite cu punctuleţe maronii, cu flori ciclamen şi petale întoarse în sus, şi lăcrimioare, descoperite cu destulă mirare în acel loc, fiindcă le ştiam flori de grădină… Mi s-a întipărit în minte, ca într-o ramă, şi desenul delicat al unui soi de lalea sălbatică, floare rară, de culoare mov, stropită şi ea cu picuri cafenii: un instantaneu al memoriei îmi aduce imaginea unei asemenea lalele, din marginea pădurii, spre păşunea ce se încheia acolo, sub soare mult.

Constat, evocând aceste imagini, că ele s-au imprimat în amintire foarte puternic şi colorat, ca şi cum un obiectiv fotografic s-ar fi concentrat anume asupra lor. Ce s-a vorbit în jur, când nu eram singur, s-a uitat cu totul… Tot dinspre acea pădure îmi apare în amintire drumul sub un cer încă cu stele mari, dintr-o vară, când mergeam acolo, înainte de crăpatul de ziuă, după ciuperci, cu tata… Erau destule – hribi cărora le ziceam „pitoi“, dar şi bureţi iuţi („usturoi“) lăptoşi, şi „oiţe“şi bureţi galbeni; acolo am văzut pentru prima dată şi surprinzătoarea, ca formă, „creastă a cocoşului“… Într-o toamnă mai fusesem o dată după ciuperci – „de mesteacăn“ – cu bunicul, în Codru, la vreo şase kilometri de Mireş, pe dealurile destul de abrupte – ce se profilau, văzute din curtea noastră, ca în stema viitoarei Republici Populare Române. La poalele Codrului părinţii aveau şi o bucată de pădure, din zestrea mamei, „Comorâţa“, cu stejari foarte bătrâni şi iarbă mătăsoasă în umbra lor, cu o păşune în faţă. A fost tăiată toată în vremea colectivizării şi a confiscării averilor… Am mai trecut de atunci o singură dată prin acele locuri – nu mai era aproape nicio urmă alta decât a unor trunchiuri năpădite de rugi… Stejarii şi lemnul lor rezistent la vreme mi-a impus un fel de respect aparte, mai ales de când am aflat că unchiul Grigoraş reuşise să scoată din malurile Someşului uriaşe trunchiuri înnegrite rămase din cine ştie ce vremuri în care pădurile locului se întindeau până foarte aproape de sat. Lunca apropiată era numită, poate, tocmai de aceea, „În Poieni“… Am văzut câteva din aceste masive bucăţi de lemn în curtea casei unchiului, a făcut foc cu ele câţiva ani buni…

Din „căsuţă“ mi-a rămas şi prima mea amintire: era seară, lumină de lampă, şi eu în braţele bunicului speriat, cred că şi plângea, în mijlocul unor soldaţi, poate ofiţeri, dintre care o femeie cu bască roşie îndrepta un pistol spre noi – mi s-a pus mai târziu că cereau băutură… Trebuie să fi avut atunci vreo trei ani şi ceva, fiindcă – aşa cum urma să aflu, era toamna în care ne-au „băntălit“ ruşii, des evocată în familie, adică în care au năvălit peste noi, speriind tot satul, cu armata care ajunsese în această parte a Transilvaniei (istoria spune că la 25 octombrie armatele române şi ruseşti au eliberat Ardealul de Nord de nemţii şi ungurii în retragere …). La noi acasă rămăsese doar bunicul şi cu mine, femeile şi tata se refugiaseră în codru de teama ruşilor, ca foarte mulţi alţi săteni, în majoritate femei, din pricini uşor de bănuit. În vremea primei mele copilării voi auzi adesea poveşti de groază despre ruşii care fură copii, apoi despre pericolul de a ajunge sub stăpânirea lor, când toată lumea va fi obligată să mănânce „la cazan“, ca la armată, ca la cazarmă…