Nicolae Oprea, „Psaltirea“ lui Aurel Pantea

Poet format în climatul de emulaţie spirituală al revistei clujene Echinox, diriguită de Ion Pop – urmat de Marian Papahagi şi Ion Vartic –, Aurel Pantea s-a încadrat firesc în fluxul înnoitor al generaţiei optzeciste. Discursul liric era orientat spre meta-poetică, încă de la debutul editorial din 1980 (Casa cu retori). Cronicarul neîntrecut Nicolae Manolescu remarca prompt predispoziţia echinoxistului spre decantarea artei poetice particulare, raportată la tradiţia livrescă şi fenomenul cunoaşterii în genere, într-un gen complex de „poezie a poeziei“. Astfel, grupajul debutului alcătuieşte un fel de introducere în tematica organică a poeticii lui Pantea, enunţând metaforic motivele ordonatoare, începând invers, cu „moartea“ întâlnită „în mijlocul Sintaxei“. Şi reprezintă tentativa delimitării, reluată programatic şi în grupajele următoare, faţă de creaţia precursorilor şi de legitimare a sintaxei sale poetice renovatoare, nutrită din îngemănarea „vieţii concrete“ (cu propria expresie) cu retorica. Sintagmele delimitării oximoronice sau de-a dreptul ironice împânzesc ţesătura poetică. Tânărul poet crea impresia unui spirit descins din mijlocul naturii a cărui forţă nativă se simte încorsetată în perimetrul bibliotecii. Înclinând spre concreteţea lumii, el năzuieşte de fapt să realizeze în rama discursului mezalianţa dintre cele două substanţe existente în fiinţa umană, spirituală şi materială.

În ciclurile poetice de tinereţe, Aurel Pantea a fost cucerit de tema condiţiei impersonale a poetului – abordată de-a lungul timpului de majoritatea poeţilor modernişti. Poetul optzecist sugerează în Nimicitorul din 2012 că, într-un registru original de comunicare poetică, există o disjuncţie vădită între eul liric conceptual şi eul empiric, consacrat lucrurilor prozaice din realul cotidian. Deşi cele două ipostaze ale eului se unifică în discurs, cum sună versul ironic din volumul amintit: „subiectul liric şi subiectul existenţial vorbesc măscări în piaţa identităţii“. Dilema va fi disecată, cu accente specifice, în cele două volume complementare, Persoana de după-amiază şi La persoana a treia, din anii ’90. Secţiunea de rezistenţă a ultimului volum din serie, Zile cu Bouvard şi Pécuchet, sugerează relaţia cu formula „romanului impersonal“ al lui Gustave Flaubert. Ideea comună ar fi că autorul cu biografie distinctă dispare irevocabil, este eliminat din inima textului care va fi atribuit Anonimului autor, producător în serie al unei infinităţi de texte impersonale. Eul devine el într-o tentativă sinucigaşă de abstragere din sfera afectului şi, implicit, a subiectivităţii. Poetul surprinde, în atari condiţii, procesul degradant al despersonalizării, „amurgul vânăt al eului desprins de eu“, cum se enunţă în două poeme, Pe străzi de nervi şi Recif. Forţa de expresie a eului liric, desprins de cel empiric, e conferită de „tensiunea interioară“ a confesiunii. Asemeni creatorului lui Bouvard şi Pécuchet, Aurel Pantea promovează, pe traseul cunoaşterii, o poetică a clişeului. Căci actul creaţiei presupune deopotrivă construcţia şi de-construcţia prin alternarea formulelor negative şi afirmative. Se edifică, astfel, un univers al destructurării, configurat, cum sugerează titlul unui poem, Cu sânge şi nervi. În esenţă, sunt două mişcări complementare, după modelul clasicei antinomii înlăuntru/în afară. Recuzând interiorizarea excesivă („excese de interiorizare, energie vitală/ supraabundentă reţinută eronat, lume lăuntrică/ cu semne premature de senectute“), poetul trăieşte intens o „stare a exteriorităţii“, cum accentua în poemul intitulat chiar Afară.

Într-o traiectorie ascendentă pe axa consacrării, momentul de apogeu al creaţiei lui Aurel Pantea a fost marcat de laurii Premiului Naţional Mihai Eminescu, acordat în ziua de memorie eminesciană, 15 ianuarie 2017, la Botoşani. După aproape un deceniu de la publicarea volumului antologic Opera poetică, poetul echinoxist revine în actualitatea editorială cu grupajul omogen Psaltirea de noapte (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2026, Cuvânt-înainte de Al. Cistelecan). De această dată, principiul creator este afiliat metodic cu tradiţia psalmică. Ajuns la marginea senectuţii – ca majoritatea optzeciştilor care îl înconjurăm –, poetul septuagenar îşi adaptează tonalitatea lirică la tradiţia psalmilor din cartea canonică a Vechiului Testament. „Nimicitorul“ negativist de altădată se sustrage din arealul revoltei creatoare şi se integrează în corul psalmic de la confluenţa nopţii existenţiale, evocând spiritul divin încă de la deschiderea grupajului. Desprins din hăţişul trăirilor lumeşti („în inima mea, Doamne, e o piatră pe care dănţuiesc/ toate poftele, în inima mea e un câmp/ pe care Te părăsesc şi Te las pradă fiarei“), poetul confesiv se roagă Mântuitorului pentru a-i gira fiinţarea efemeră sub stigmatul morţii: „Nu Te poţi încredinţa, Doamne Isuse Hristoase,/ inimii mele/ în cămările ei se simte golul// după ce, zbătându-se a chemat moartea/ şi din ea a curs nisip, de s-au lărgit şi îngroşat/ vieţi pustiite/ vii,/ vii spre mine,/ o venire ce nu se mai termină/ plec spre tine,/ până ce nu mai rămâne aproape nimic/ din ce eram înainte de nesfârşita venire a ta/ mă împuţinez pe măsura venirii tale“.

„Subiectul liric“ din grupajele anterioare, se confundă, de această dată, cu subiectul existenţial, în registrul confesiv al rugii către divinitate: „nu îmi vorbeşti, Doamne,// nu ai loc de laşitatea şi justificările mele,// Tu eşti tăcerea în vertigiu din rumori,// nu am nimic să Te cheme,// dar Îţi simt prezenţa în pata însângerată// din începutul şi sfârşitul// fiecărei zile// stau în trufia rugăciunii// şi graiurile mele se prefac în cenuşi“. Trecerea neîndurătoare a Timpului, ca marcă a Destinului, îşi pune amprenta asupra subiectului (auto)biografic: „timp oprit, cam aşa cum ţi-ai înghiţi trecutul/ timp cu gură, alt proiect ratat/ au secat situaţiile/ în care ar mai putea fi vorba despre om./ din singurătăţi te alcătuiesc, Doamne,/ când în trup se face lumină,/ îţi însoţesc absenţele,/ după plecările Tale, curg înnebunite apusuri/ şi viaţa mea se îndepărtează// prin timpuri arse“.

Maniera figurativă a Psaltirii lui Aurel Pantea este plurivalentă, deşi cartea este alcătuită din poeme fără titlu. Fragmentarea confesiunii lirice nu are nici o legătură cu formula haiku-ului, sugerată analogic de Al. Cistelecan în profunda prefaţă Fervenţă şi agonie. Întrucât exprimă cu fidelitate expresivă reverberaţiile gândirii poetice, în concordanţă cu reflexele luminii întru cunoaştere. Într-un poem definitoriu, autorul psaltirii non-ecumenice exprimă năzuinţa sufletului omenesc de a-şi depăşi condiţia pământească, înălţându-se spre sfera cerească a credinţei creştine: „totul e surd în mine, Doamne,/ în viaţa mea se înfundă toate ecourile/ orice muzică piere lângă ea/ sînt locatarul interioarelor pustii,/ pe unde de foarte multă vreme/ n-a trecut nicio divinitate,/ cutremură, Tu, Doamne,/ această alcătuire/ până în rărunchi să simtă toate ale mele/ nevoia de cer“. Ruga este amplificată expresiv în unicul poem cu titlu, similar cu o artă poetică – Poem de Paşti: „Până la limita a ceea ce mă face om,/ până la adormirea trupului,/ până la trezirea lui/ până la punga de sânge,/ adunată cu fiecare rugă/ în răsăririle şi părăsirile/ de dimineaţă şi seară,/ mai mult decât poate să Te imagineze/ limbajul meu,/ fă-mă, Doamne Isuse Hristoase,/ o scamă în prezentul patimilor Tale,/ să mă bucur de Învierea Ta/ cu partea din mine ce doare/ şi cu partea din mine ce învaţă să-Ţi cânte/ laude“.

Prin amploarea tematică şi expresivitatea discursului poetic impregnat de tragism, cartea lui Aurel Pantea – Psaltirea străjuită de noaptea vieţii – are valoarea unui volum testamentar.