O noapte de cenuşi…
O noapte de cenuşi străbate poetul acela de pe stradă
şi nu era în noaptea poemului meu
şi nu-l puteam apăra
era noaptea lui cu câinii ei cenuşii
cărţile din bibliotecă mă somează să-l primesc în poemul meu
pereţii mă dor precum valvele scoicii în care creşte perla
cuvintele nescrise încă schelălăie: vor să iasă la câinii cenuşii
Chiar: ce are poemul meu cu poetul acela care s-a oprit sub felinar?
El stă sub lună ca şi cum ar fi pe o cărare în grădina Edenului
şi ar putea să întindă mâna după mărul de pe creangă
dar doar întreabă:
– Mă vezi?
– Nu e nimic de văzut, de aici, de sus, zice luna: frunzele se
vestejesc, iarba şi apa îngheaţă şi se dezgheaţă la primele raze
de soare; doar cei de jos văd turlele bisericii unde clopotele
avertizează oamenii din nou:
„Viermii memoriei nu lasă ouă, ca şi păsările în cuiburi,
ci coji goale din care nu se va naşte nimic…“
Nu ştiu dacă poetul de sub felinar e mulţumit de răspuns
dar se ridică, smulge cravata altui poet de pe stâlpul felinarului
şi pleacă:
mai are câteva monede în buzunar cu care poate plăti taxa pentru pod.
Hârca de serviciu întinde mâna dar monedele lui se preschimbă în nisip:
dintr-o dată, orbit de vastitatea nisipului nimereşte în poemulmeu
lângă versul pe care-l păzesc câinii cenuşii:
„firul de nisip a luat şi azi asupra sa inepuizabilul“…
Ţineau toţi deasupra capului în palme cartea care trebuia să-i salveze…
(Maurice Nadeau)
Oare zeii sunt mai vizibili când fac să înmugurească migdalul
sau când fulgerul lor spulberă cenuşa tulpinii?
Vorbesc cu Row, orbul, pe care-l duc de mână:
„… Am văzut temple, mănăstiri, schituri şi lavre în care se rugau pustnici –
peste tot chipul zeilor mi s-a părut terifiant:
dragoni cu solzi auriţi, pume şi jaguari cabraţi peste ierburi şi stânci,
elefanţi purtând pe spatele lor tronuri bătute cu pietre scumpe…
Am urcat cu pelerinii trepte săpate în piatră să ne închinăm lor,
am coborât în grote la osuare ascunse, la Mormântul din Ierusalim…
Nu ştiu pe care zeu l-aş alege să mă ocrotească…
De curând, pe când urcam la Lesahan, în China, spre un Buda gigant
cu trupul bucălat sclipind de aur,
mi-am amintit de icoanele de pe pereţii bisericuţei mele din sat –
lemnul ramelor era ros de carii şi mantiile îngerilor erau scorojite,
dar chipul acelui om umilit, cu mâinile şi picioarele bătute în cuie
pe lemnul crucii mă urmăreşte de când mama Irina mă purta în braţe;
nu ştiu dacă i-aş fi putut purta crucea şi coroana de spini, nu ştiu dacă
i-aş fi dus un pahar de apă printre soldaţii de pază:
se clătina sub lemnul crucii, cum se îndoaie ţăranii mei când urcă
sacii în podul casei, sau cum icnesc când ridică în căruţe
trunchiurile lemnelor de foc din pădure…
Mama mă ţinea în braţe şi mă învăţa că în icoane sunt numai îngeri –
din braţele ei calde chiar şi oamenii din biserică îmi păreau , toţi, îngeri…“
Mai târziu, când am început să scriu versuri, Row, orbul, mi-a spus:
„ – Îngerii nu pot duce un trup de poet în braţe,
doar cartea pe care el trebuie s-o scrie o pot ţine în mână –
literele ei sunt dinţi mai ascuţiţi decât piroanele crucii,
mai ascuţiţi decât furca tatălui tău din şură,
mai grele decât copitele morţii care-ţi aleargă pe piept, noaptea,
mai grele decât cioturile de buşteni duşi de râuri la vale…“
Row îmi silabisea deja literele, eu le vedeam cum ard ca un rug…
sau în florise migdalul?
… Celălalt vers te aşteaptă cu biciul gata să te gonească
peste ierburi şi nisipuri
altul se uită la tine cu ochii îngheţaţi ca şi ai stelelor de pe cer
Cititorul nu are nici o treabă:
el stă ca şi holda arsă de secetă şi aşteaptă să-şi verse norii picurii de ploaie.
Indiferent, oceanul îşi recheamă animalele marine din coşmarul lumii
iar lupii, care n-au mâncat jăratic în noaptea asta
aduc cuvinte în gură pentru poemul tău precum câinii de vânătoare
culeg pentru hăitaşi păsările împuşcate;
copacii de pe dealuri fac răşină –
în jurul lor dansează ursitoarele care bolborosesc nume de regi şi regine
Poemul e o fiertură de cucută:
nu te repezi –
scrie până fierb frunzele de cucută între doagele creierului tău.
Acum lupii încep să urle şi regii numiţi ies din cetăţi cu oştile lor
şi scot din impas raţionamentul lui Heraclit
cu apa în care nu te poţi scălda de două ori…
Pe malul celălalt n-ai cum să ajungi:
te resemnezi – calci peste cioburile din oglinzile altor poeţi –
când treci pietrele îşi ascund scânteia sub crusta lucie a cojilor
Încotro? aud gângania lui Kafka, aud şi plângerea lui Iov:
„…Tu ştii că trupul meu se nimiceşte ca un putregai şi ca o haină
mâncată de molii…“
aud cuvinte cum trec dintr-o carte în alta, ale tale dintru ale tale,
şi mi se face frică de partea din cartea în care sunt şi de partea
din cartea în care nu sunt
şi totuşi întreb: oare rumeguşul de la cărţile cu psalmi
face şi el viermi? Lucian Blaga a întrebat şi el, iertaţi să fim:
„Oare viermii care ne mănâncă în morminte fac şi ei mătase…“?
Ce poet ar fi acela care la sfârşitul psalmilor ar lăsa cuvintele să
se transforme în viermi şi ar murseca textul lor? Sau dacă un pictor
ar lăsa sub cojile culorilor carii lucrând, nu ar murdări ei creaţia Ta,
Doamne?
Astfel că mă rog:
când va fi să fie, Doamne, nu ne învia unul câte unul,
să rătăcim stingheri cu oasele albe…
Fă să ne ridicăm în roiuri – ca fluturii,
să căutăm câmpul cu flori şi rouă
unde soarele să ne ardă aripile
şi să ne înălţăm, liberi, ca fumul în vânt…