Dan Gulea, Din nou despre transcendent

O importantă schimbare stilistică marchează volumul Magdei Cârneci Scurte scenarii iniţiatice (Iaşi, Polirom, 2024), în profilul unei poete pe care o ştiam drept protestatară, în felul în care autorii antologiilor Aer cu diamante sau Cinci erau à l’époque – Hipermateria, volumul de debut de atunci, putând oricând sta alături de cele ale celorlalţi lunedişti din antologii.

Din poeta incisivă (dar cu mănuşi de catifea, desigur), din prozatoarea care a repus în discuţie rolul femeii în societatea contemporană, în romanul FEM (2011), din istoricul şi criticul de artă – Magda Cârneci fiind vreme îndelungată conducătoarea revistei Arta, a Uniunii Artisticilor Plastici din România – ajungem acum la o nouă bornă, borna transcendentalului.

Avertismentul pentru această nouă etapă sau doar pentru un nou pas al Magdei Cârneci apare din mărcile paratextuale – un motto din artistul de avangardă Alejandro Jorodowski: „Păsările născute într-o cuşcă cred că zborul e o boală“, unul din Umberto Eco („Scrierea oricărui text literar este un act de mitomanie metafizică“) şi din iluminatul medieval Abhinavagupta („Pentru persoanele cu o mare sensibilitate estetică, arta poate fi o cale spirituală“) – tot atâtea modalităţi de a înţelege aceste „proze scurte“, redactate, după cum anunţă subtitlul, între 2010 şi 2020. Dintr-un material preexistent, aşa cum o indică relatarea autoarei de pe coperta IV: „aceasta este o colecţie de povestiri care pleacă de la istorii trăite, culese din numeroasele mele jurnale întinse de-a lungul multor ani“. Scopul scrierii: „prozele acestea revendică realitatea transcenderii“. Modalitatea traversează chiar coperta IV, pentru a intra în text: un personaj ne comunică o întâmplare „dintr-un jurnal mai vechi“; alteori, sursa naraţiunii se bazează pe hârtii scrise „febril şi haotic“, pe care le „citi şi nu înţelese nimic“ – de fapt, relatări ale întâlnirii cu numinosul.

Subintitulat riguros „proză scurtă“, volumul poate ilustra piese ale unui puzzle, care nu va fi probabil completat până la capăt, dar care tinde spre o naraţiune unică, de felul celor care înglobează. Avem două personaje recurente, două personaje-povestitor: Daniel, de regulă conştiinţa realistă, pragmatică, şi Mina, visătoarea, cea deschisă spre experienţe asenzoriale („vedenii“, spune autoarea); ei relatează din propriile amintiri şi vise, dar uneori sunt şi povestitori pentru întâmplările altora. Daniel este la un moment dat interpelat – semn că rolurile se pot inversa sau pur si simplu el începe să vadă prin ochii şi senzorialitatea ei: „Vezi că şi ţie au început să ţi se întâmple chestii?“.

O întoarcere, în stil New Age, la autoscopii, dedublări romantice, reflecţii şi corespondenţe ale microuniversului în macrounivers, ancorate în câte o mărturisire lipsită de echivoc despre legătura cu o altă viziune asupra lumii – şi totuşi încifrată. La un moment dat, Mina „Văzu. Văzu că femeile şi bărbaţii erau diferiţi şi totuşi identici. Erau imperfecţi şi totuşi perfecţi. Erau complete în făptura lor de carne, oase, sânge şi suflu, şi totuşi ceva în ei rămăsese neterminat, nepornit […] ceva vibrant, un fel de undă invizibilă emana din ei şi-i trăgea parcă în sus […] Oamenii erau ca nişte seminţe învăluite în vibraţia făpturi lor viitoare.“

Poveştile Magdei Cârneci sunt ascensionale, în care personajele urcă – fie un munte („La 2 Mai“), fie îşi îndreaptă privirea spre soare („Soare studenţesc“) – sau au impresia că urcă, elevarea fiind de fapt un blocaj („Tavanul viu“); conuri, piramide („retezate“), „un tunel din ce în ce mai larg către înalt, către astre“. Alteori („Râul eliberat“), elevarea înseamnă ieşirea din subsolul inconştientului, ascensiunea putând însemna urcatul pe o simplă scară de piatră dintr-o pivniţă, o peşteră sau poate chiar pe nişte scări rulante de supermarket („Trei personaje în convoi“). Sau doar urcarea „înapoi“ pe cele câteva trepte ale unui autocar.

Figuri terifiante, precum bătrânul poet întins pe catafalc cu care personajul principal feminin intră în comunicare, cerându-i amor – precum şi reversul, de felul „femeii finale, bătrâna apocaliptică, care-i bântuia uneori visele“. Acest din urmă personaj din textul „Pe marginea autostrăzii“ o îngrozeşte pe naratoare, pentru că ar putea fi o proiecţie a eului; este o temă pe care Magda Cârneci o enunţa în primul său volum de poezie, în poemul „Nike“, despre „bătrâna femeie de serviciu Maria“, care participă la o realitate apăsătoare: „moartea, o lozincă, salvarea, o pată de sânge, realul / cel mai real“. În epocă, am fi zis că e vorba de realul apăsător al anilor ’80, dar este mai degrabă o temă interioară, obsesivă.

Într-un peisaj ocupat de elemente şi locuri simbolice (râul, autostrada, drumul, grădina), în stilul lui Mircea Eliade, există şi vagi inserţii realiste, de rememorare a unui timp trecut: vacanţele la cort la 2 Mai, prima ieşire în Occident (la Paris, „la un congres al tinerilor revoluţionari din Europa de Est recent ieşită din comunism“), evocarea revoluţiei („văzuse recent băltoace de sânge pe stradă, oameni urlând şi aruncându-se înaintea blindatelor. Văzuse tancuri transformând peste noapte centrul oraşului ei într-o ruină şi un câmp de luptă fumegător. Văzuse biblioteci şi muzee arzând“) – care sunt altceva decât fundalul realist (internaţionalist) contemporan (cu supermarket, pandemie, benzinării), acelaşi aici, la Bucureşti, precum şi la Paris – locurile de predilecţie ale întâmplărilor Minei şi ale lui Daniel.

Schimbarea Magdei Cârneci este o mişcare curajoasă, dar, într-un fel, nesurprinzătoare, pentru că poeta a mai făcut astfel de „treceri“ de la un stil la altul, de la un gen la altul, pe de o parte – iar pe de alta a „premeditat“ o asemenea orientare, spre transcendent. Un argument poate fi dat de felul în care Poeme Trans (din 2012) propune perspectiva apocaliptică asupra maternităţii (când copiii nu mai vor să se nască), iar o altă antologie, Viaţă (2016), apasă pe aceleaşi variaţiuni – puterea de a nu te fi născut, cum spuneau la un moment dat zeii antici. Un alt argument se bazează pe datarea acestor proze scurte, indicată din subtitlu: sunt aşadar idei apărute în al doilea deceniu al acestui secol şi dezvoltate, analizate în jurnalul propriu. Prin urmare, avem de-a face cu o schimbare pregătită îndelung, experimentată în diferite filtre de gândire (a se vedea autorii din motto-urile volumului), genuri literare, atentă şi intenţionată, calculată.

Punctul de meditaţie al volumului tocmai în acest moment intervine – cât de premeditat poate fi un fapt sau o experienţă precum cele descrise aici, cât de la îndemâna eului poate fi contactul cu transcendentul?

Noi întrebări apar, bineînţeles, la sfârşitul volumului, în textul intitulat „Pinocchio“, pentru că harul respectiv al personajului, de „a vedea“, de-acum somatizat, capătă un nume: „acum era ca şi cum ar fi intrat cu mintea acolo, sub stern, în plexul inimii, aproape de focul unde se întâmpla acest straniu misteriu. Îi dădu chiar un nume copilului din piept, îi spuse Pinocchio“.

Afirmaţie şi negaţie, vagă arhaizare („misteriu“) – toate resursele retoricii sunt utilizate pentru a comunica şi pentru a atrage atenţia că nu este vorba de texte „obişnuite“, ci de „scenarii iniţiatice“.