Ioan Cristescu, Vizitatorul

Într-un comentariu despre Marin Sorescu, criticul Eugen Simion afirma că poetul a apărut „pieziş“ în literatură şi aşa a şi rămas. Istoriile literare îl includ şi, recunosc, cu foarte puţine excepţii, că este unul dintre cei mai importanţi scriitori postbelici, în special ca dramaturg original, introdus, de obicei, în seria Dumitru Solomon, Theodor Mazilu, D. R. Popescu etc., fără a-i identifica o poziţie singulară. La această concluzie a contribuit opera sa de poet, dramaturg, eseist, recunoaşterea naţională şi internaţională pentru care Marin Sorescu şi-a consumat multă energie, fiind unul dintre scriitorii români care, timp de peste 30 de ani, a călătorit mult, în ţară şi străinătate, a legat prietenii şi amiciţii, şi-a promovat scrierile prin apariţii editoriale în multe ţări încă de tânăr, a adunat laurii unor premii şi distincţii importante. De altfel, nu de puţine ori a declarat că un scriitor există atâta timp cât se ocupă de promovarea şi recunoaşterea operei sale. Piesele, mai ales prin trilogia Setea muntelui de sare, au avut succes de critică şi de public, la noi şi în spaţii străine, chiar dacă, nu de puţine ori, au avut probleme de receptare din partea autorităţilor comuniste.

Indiferent de evaluările ulterioare, prin stilul său, prin noutatea formei şi a conţinutului dramelor, Marin Sorescu poate fi considerat cel mai important dramaturg postbelic. Şi, totuşi, sunt câteva întrebări pe care le putem lansa în anul în care Marin Sorescu ar fi împlinit 90 de ani. Deşi are toate datele pentru a fi recunoscut, prin opera sa de poet şi dramaturg, ca fiind unul dintre cei care reprezintă concret sintagma des discutată şi des fragilizată, prin includeri şi excluderi, a „rezistenţei prin cultură“, un tip de abilitate personală, a trăirii în vremi şi sub vremi, fără legătură cu scrierile sale, l-a trimis într-un cer noros şi înceţoşat al posterităţii.

Neîndoielnic, poetul şi dramaturgul au cititorii săi, nu este exclus din referinţele canonice despre generaţia ’60, dar nu este receptat, încă, la nivelul valoric al operei. Motivele sunt mai degrabă extraliterare. După 1990, cu o vitalitate generată, sortită, de presiunea timpului biologic, a intrat în dinamica socio-culturală postdecembristă cu o dorinţă de recunoaştere şi ardere rapidă. A devenit academician, şi-a dat doctoratul, a fost contestat cu scandal la revista Ramuri, şi-a dat demisia din Uniunea Scriitorilor, a fondat Literatorul, a devenit ministru al Culturii, probabil singurul demis prin telefon de cei care l-au numit. În şase ani, până în decembrie 1996, a fost admirat şi contestat în aceeaşi măsură sub sloganul esteticii şi est-eticii, astfel că scrierile sale, multe şi valoroase, unele unicat şi, fără menajamente emoţionale, capodopere, au trecut în plan secund. S-a poziţionat pieziş. Problemele din anii ’80 cu Meditaţia Transcendentală, apariţiile de cărţi cenzurate, scandalurile de la premierele sale, încă de la debut, au fost uitate. Aceste gânduri mi-au răsărit după lectura pieselor sale de teatru pentru un simpozion Marin Sorescu la 90 de ani de la naştere.

Debutul în literatură al lui Marin Sorescu este deplin stabilit ca fiind cel din 1964, cu volumul de parodii Singur printre poeţi. În dramaturgie, piesa care l-a consacrat a fost Iona, 1968, la vârsta de 32 de ani, prima parte a trilogiei Setea muntelui de sare. A intrat în uitarea istoriei literare şi a criticii teatrale piesa Există nervi, scrisă în primăvara anului 1964, deci cu patru ani înainte, propusă la Teatrul de Comedie, în directoratul lui Radu Beligan. Arhiva Marin Sorescu, preluată la Muzeul Naţional al Literaturii Române, în urmă cu doi ani, are multe detalii şi amănunte încă de descifrat. Unul dintre acestea, despre care nici Marin Sorescu nu lasă mărturie, nici îngrijitorii ediţiilor succesive de teatru nu au cunoştinţă, este faptul că, în dactilogramă, cu mici corecturi, se regăseşte piesa sub titlul Bătăi în pluş, comedie în două acte şi la care lista personajelor este completată cu creionul, cu distribuţia de la Teatrul de Comedie, ce-i includea pe Iurie Darie, Constantin Băltăreţu, Mircea Şeptilici, Eugen Racoţi, Anca Pandrea şi Adriana Şchiopu, toţi actori la nou înfiinţatul teatru sub directoratul lui Radu Beligan. Într-un interviu acordat lui Valentin Silvestru şi publicat în nr. 7/1986 al reviste România literară, autorul, devenit dramaturg recunoscut, mărturiseşte : E o primă manifestare spontană a unor predispoziţii. Sunt legat de ea şi sentimental. Prima lectură publică a fost făcută de Vladimir Streinu, în casa sa, spectatori fiind printre alţii Dinu Pillat, Al. Paleologu, G. Muntean – cu soţiile. Vladimir Streinu avea o voce plăcută, citea frumos – şi făcea mici pauze pentru hohote de râs. Cei care au scris ulterior despre piesă, mai ales după ce a fost montată târziu, prin anii ’80, au remarcat cele trei variante, prima publicată în revista Luceafărul, în 1968, cu trei personaje, apoi reluată de Valentin Silvestru în celebra sa Antologie a piesei româneşti într-un act, vol. IV. A doua variantă, „o rescriere“, realizată la solicitarea lui Liviu Ciulei, care proiecta un spectacol cu Paracliserul şi Există nervi, a fost publicată în 1974, în Setea muntelui de sare, apărut la Cartea Românească, în două acte şi cinci personaje. A treia variantă, publicată în volumul Ieşirea prin cer, Teatru comentat, Editura Eminescu, 1984, pare a fi ultima, în care numele personajelor sunt înlocuite cu nume categoriale, simbolice – Ion-Locatarul, Alin/ Marin-Prietenul, Dorina-Femeia necesară, Magda-Femeia în pluş şi, după cum ne spune Marian Popescu, ar fi scrisă în 1968. Finalul este, de asemenea, înlocuit cu un monolog al Locatarului. Bătăi în pluş, dactilograma din Arhiva Sorescu are mici corecturi şi mici nuanţe, fără a fi o deosebire majoră faţă de cea de-a treia, cu excepţia apariţiei unui personaj în plus, cu puţine replici, ironice, Zglâmbea, şi a finalului, cu un monolog nu al Locatarului, ci al Vizitatorului, diferenţă de nume, în care modificările, faţă de varianta trei publicată, sunt esenţiale^[1]. În distribuţia spectacolului Există nervi de la Teatrul de Comedie, din stagiunea 1981-1982, regia Florin Fătulescu, scenografia Ion Popescu Udrişte, îi întâlnim pe câţiva „prieteni“ şi „călători“ (pe scenă – Iurie Darie, Mihai Pălădescu, Sanda Toma, Vladimir Găitan, Anca Pandrea), după mărturia lui Constantin Băltăreţu, mulţumit de rolul Locatarului într-o piesă: „gluma e când farsă, când pamflet, când ironie tandră“ (revista Teatrul, 1981, nr. 5). Putem presupune că Bătăi în pluş, ultima variantă, a stat la baza spectacolului din 1981, şi datele oferite o susţin.

Problema care se pune la peste 60 de ani de la scrierea primei variante şi la aproape 40 de la cea de-a patra este dacă am putea să o încadrăm în categoria generică a teatrului politic, fiind o proiecţie distopică, cu nuanţe absurde, şi să o privim ca reacţie antitotalitară, printre primele, faţă de care soluţia este Ieşirea prin cer dintr-un timp în care personajului Ion, la vârsta divagaţiilor, devenit Locatarul, ce trăieşte „vremuri de încordare internaţională“, teribile, un „secol care mi-a distrus flora intestinală“, adică o piesă antisistem, anticomunistă, prin formule noi dramatice. „Eroii mei – nişte oameni care se pândesc“, spune Sorescu, insistând prin replici, considerate azi „fitile“, „şopârle“, spre o comunicare subversivă, dar mai mult de atât dacă luăm în considerare mărturia sa, referindu-se la Există nervi: „Explorând zona dintre subconştient şi conştient, real şi posibil, posibil şi fantastic, piesa nu trebuie luată ca o dramă a limbajului. Drama pe care am vrut s-o pun în ea este o dramă a faptelor, care câteodată pot întrece toate aceste margini“. Singur printre poeţi a fost un volum văzut ca un manifest poetic al unui tânăr scriitor de 30 de ani şi receptat ca atare, cu succes, pentru limbajul parodic şi ludicul ironic şi autoironic. Cu toate acestea, la o analiză literară, semantică, de crez poetic, piesa Există nervi se înscrie mai clar ca o artă poetică/dramatică, ce anunţă un program şi cronotop literar. Regăsim în ea Imaginarul lui Marin Sorescu, cel care era la început de drum în universul totalitar. Există nervi este o sinteză a vieţii cotidiene, comune tuturor, face parte din societate. Cu atât mai mult în societatea totalitară în care efectul de uniformizare, de pierdere a identităţii, duce nu la o ignorare, aşa cum o vedea Gaston Bouchard, a nevoii şi utilităţii de mit, simbol, imaginar, vechi şi nou, adică de ficţiuni active care pot evolua de la individual spre comunitate, ci, dimpotrivă, de crearea unora noi sub o retorică manipulatorie, uneori chiar religioasă.

La o lectură atentă, nu apropierea de Eugen Ionescu, Beckett, Kafka, cum s-a scris adesea, este trăsătura definitorie a acestei producţii teatrale-eseu, ci mai degrabă cea din volumul NU, cu imaginea unui artist-scriitor, Ion-Locatarul, invadat în casa lui de Profesorul de nervi, atotştiutorul lecţiei despre calm, nonacţiune, adică personaje/intelectuali extrase din clişeizarea vieţii şi literaturii. Este o primă lecţie de spargere a frontierelor ironiei, prin aplicarea unor formule stilistice, bine strunite, care creează ceea ce Gilbert Durand numea „bazin semantic“, nu prin logoree, ci prin subversivitate şi logica divagaţiei. Imaginile ficţionale nu sunt în opoziţie cu lumile posibile avansate de fizică sau cosmologie, ele oferă soluţii când savanţii sau oamenii de ştiinţă nu reuşesc să imagineze prin intermediul legilor fizicii, aşa cum fac creatorii de literatură, cinematografie, pictura etc., cu lumile ficţionale alternative care explorează cu ajutorul imaginarului lumi nebănuite de simţuri.

Personajul ION/ LOCATARUL este surprins astfel în diverse stări staţionare şi, în ciuda „hainei sale poetice“ care îl orientează spre tragic, perspectiva sa asupra realităţii va fi cât se poate de obiectivă, căci hemoragia sensului ocupă toate compartimentele acesteia. Avem, în cele patru variante, un proces de depersonalizare a personajului, prin pierderea proprietăţii, prin degradare fizică şi spirituală, prin obligarea la detestarea singurătăţii ca ideologie asumată, adică la pierderea interiorului, a valorilor umane înlocuite de unele societare, clişeizate şi normate. Există nervi sau Bătăi în pluş reprezintă un punct de pornire spre înţelegerea nu a raportului dintre cenzură şi scriitor, ci a ceea ce Marin Sorescu dorea la un moment dat: „E o doză mare de nelinişte în teatrul pe care-l scriu, de anxietate chiar, un vuiet de întrebări puse şi nerezolvate. I se pot aplica mai multe etichete, etichetele pot fi întoarse şi pe dos, după un timp, după ce se mai şterge scrisul de pe ele“.

„Ţin mult la tripticul Iona, Paracliserul, Matca, pentru că acolo m-am căutat cu mai multă îndărătnicie. Citite fără dialog, aceste piese, pot deveni o carte de filosofie. pe care chiar intenţionam s-o scriu, în acel timp, ca tratat – şi m-a luat teatrul pe dinainte. Teatrul şi poezia…“. Din mai multe perspective, Există nervi este un program dramaturgic indirect, iar Vărul Shakespeare o artă poetică încă nedezbătută suficient.

^[1].    Publicăm aici varianta din dactilogramă pentru a fi comparată cu cea publicată în ediţia menţionată: VIZITATORUL: Încep să fiu suspicios pe cer. Lumina vine cum ai pune rană pe sare, şi sare pe rană – sandvici, ăsta sunt eu, sandvici, rană pe sare şi sare pe rană. Încep să fiu suspicios pe cer, că începusem să spun. Prin găurile rachetelor curge făină de milioane de ani – lumină, şi stau cu capul sub streaşina morţii, trebuie să rostesc repede cele câteva idei fundamentale pe care abia am reuşit să le desluşesc aseară la ţărmul mării. Marea e în mine… şi oricând pot deschide fereastra spre briza ei sărată. Şi le-am scris pe nisip şi să le spun repede înainte de a mi le şterge valul. Limita biologică – văzută lucid şi posibilităţile infinite de cunoaştere… asta mă sperie. Goana aceasta nebună a lumii (a societăţii) şi neputinţa omului de a controla dezvoltarea văzând aici doar o dezvoltare haotică – asta mă sperie. Cum să nu cazi pe gânduri? (Vorbind despre el ca despre altcineva). Cum cădea pe gânduri, se prezentau, invariabil, aceleaşi două, trei gânduri negre – chiar dacă mai decolorate din cauza purtării – simţea dorinţa de a nu mai sta mult pe gânduri. Saltul înapoi la descreţirea frunţii era însă tot mai anevoios întrucât cutele pielii tăbăcite îşi pierduse elasticitatea.

Şi acum, iată care sunt acele idei – ideile pe care le-a scris repede pe nisip ca să nu i le şteargă marea: în faţa stihiilor oarbe, trebuie să ţii ochii deschişi. Să-ţi păstrezi luciditatea şi demnitatea. Să nu te împaci cu spaima şi iraţionalul. Să dai un sens existenţei… Odată scrise, odată întipărite în memorie, n-are să le mai şteargă valul niciodată.