Răzvan Voncu, Mai nou, adică nu neapărat mai bun

Rolul şi conţinutul noţiunii de progres în literatură sunt de mult elucidate. Încă de la finele secolului al XIX-lea, prin istorici şi sociologi ca Dilthey (sau, la noi, Xenopol), s-a observat că între ştiinţele „tari“ – adaug eu: cu corolarul lor, tehnologia – şi ştiinţele umane există o deosebire fundamentală din punctul de vedere al statutului pe care îl are noutatea.

În ştiinţe (şi subliniez a doua oară: în tehnologie), noua descoperire o înlocuieşte pe cea veche chiar şi atunci când se bazează pe ea. Astfel, descoperirea că Pământul e rotund şi se roteşte în jurul Soarelui a înlăturat secole de convingere că planeta noastră e plată şi se află în centrul Universului, în pofida faptului că noua perspectivă s-a întemeiat tocmai pe aceste secole de studiere amănunţită a spaţiului cosmic.

În cultură – şi, pentru uzul discuţiei noastre, în literatură – nu e tocmai aşa. Există şi aici un progres, însă nu unul liniar. Mai simplu spus, noua operă de valoare nu o înlocuieşte niciodată pe cea veche, ci, după cum frumos a arătat T.S. Eliot în Tradiţia şi talentul personal (1919), o redefineşte. Opera de artă are, ca şi obiectul tehnologic, o dublă existenţă, simbolică şi materială. Progresul, în sensul în care vorbim despre el în ştiinţele exacte şi în tehnologie, este uşor de pus în evidenţă numai în aspectele materiale ale culturii: de pildă, atunci când literatura a trecut de la epigrafie la pergament şi de acolo la hârtie şi la tipar.

Numai că aceste progrese în ordine materială nu au implicaţii nemijlocite în dimensiunea simbolică a artelor. Care este cea fundamentală, îndreptăţindu-l pe G. Călinescu să afirme – imens scandal, pentru unii! – că isprăvile tipografice ale lui Coresi nu interesează istoria literaturii.

Şi aceasta, deoarece apariţia lui William Shakespeare nu l-a anulat pe Dante şi nici Eminescu nu l-a scos din circuit pe Alecsandri. Noua valoare s-a aşezat, cuminte sau mai puţin cuminte, în „cercul valorilor“ (Eliot), lărgindu-i diametrul şi redefinind fiecare dintre segmentele imaginare reprezentând valorile anterioare. Speculând (dar nu mult), se poate spune, bunăoară, că după apariţia lui Ion Creangă nu-l mai putem citi pe Ion Neculce doar ca pe un cronicar – adică un scriptor care consemnează întâmplările la care este într-un fel sau altul martor –, ci suntem obligaţi să-i vedem şi formidabila capacitate de invenţie verbală, umorul, imaginaţia paremiologică şi talentul de a nara „mica istorie“.

Ca să nu lungesc comentariul, progresul în literatură se manifestă nu atât prin înlocuirea vechii valori de către noua valoare, cât prin schimbarea modului în care înţelegem vechea valoare. Mai pretenţios spus, prin reinterpretarea tradiţiei. Dar chiar din metafora „cercului valorilor“ se poate deduce că respectiva modificare a modului de interpretare a valorilor anterioare este relativă şi destul de restrânsă. De ce? Dintr-un alt motiv evident, care este imperativul inteligibilităţii. De pildă, astăzi, ca urmare a acestor succesive transformări ale „cercului valorilor“ poetice româneşti, înţelegem că Mihai Eminescu nu a fost un romantic propriu-zis, romantismul său fiind doar elementul central al unei sinteze mai complexe şi anacronice încă din momentul debutului (1866), când curentul era demult istorie. Însă nu-l putem, totuşi, explica fără raportarea la elementul romantic, chiar atunci când insistăm mai degrabă asupra depărtării de model decât asupra ideii eronate de „ultimul mare romantic european“. Progresul în ordinea simbolică a literaturii este restrâns, discutabil, e de grad secund (căci se manifestă în interpretare, nu în creaţie) şi mult mai puţin revoluţionar decât în ştiinţele „tari“.

Cu toate acestea, una dintre caracteristicile literaturii de azi este tocmai rolul central care, la presiunile unor factori extraliterari, începe să îi fie atribuit noutăţii. A unei noutăţi înţelese nu în sens cultural, ci ştiinţific şi tehnologic: cartea mai nouă, ideea mai nouă sau, de ce nu?, suportul textual mai nou sunt aprioric valutate ca fiind mai bune.

Au apărut blogurile, revistele online şi paginile de socializare? Literatura „adevărată“ s-a mutat în mediul virtual, proclamă imediat unii: nu pentru că este mai bună ca literatură, ci pentru că se manifestă în mediul virtual. Alţii anunţă decesul literaturilor naţionale şi intrarea în era „literaturii transnaţionale“. Tot aşa, nu pentru că oamenii au trecut de la lectura în limba lor la lectura într-o supralimbă transnaţională, ci pentru că „ideea“ transnaţională e ideea mai nouă şi prin urmare… mai bună.

Contribuie la această confuzie inflaţia de premii mai mult sau mai puţin literare şi, în general, împrejurările în care s-a configurat piaţa de carte. Care, cum am mai spus cu altă ocazie, fac bine literaturii şi rău scriitorului, căruia îi induc o stare de spirit competiţională la modul sportiv şi îl împing la apariţii tot mai dese şi, implicit, tot mai puţin consistente. Deşi populaţia cititoare a României (şi a Europei, de ce să n-o recunoaştem?) a scăzut dramatic, numărul de titluri publicate în ţara noastră a crescut exponenţial faţă de 1989. Valoarea globală a acestei literaturi create sub imperativul noutăţii este indirect probată, însă, de prăbuşirea tirajelor, în comparaţie cu aceeaşi nefericită epocă de dinainte de căderea regimului comunist. Lumea citeşte mai puţin dintr-o serie întreagă de cauze, dar citeşte mai puţină literatură română de ficţiune din cauză că aceasta e tot mai slabă, scrisă tot mai grăbit, când nu e de-a dreptul improvizată.

Se poate răspunde la această presiune a noutăţii cu orice preţ, la care ne împing societatea de consum şi triumful tehnologiei asupra oricărei alte forme de creativitate?

Dacă am vieţui într-o literatură în care măcar câţiva scriitori să poată trăi exclusiv din scrisul lor literar – ceea ce ar însemna că şi ceilalţi autori ar putea avea beneficii semnificative de pe urma drepturilor de autor –, răspunsul ar fi delicat. Pentru că ar însemna să îl îndemn pe scriitor să renunţe la formula care îi asigură prosperitatea. Transformarea editurii, din instituţie preponderent culturală în entitate strict economică, obligă şi „marfa“, care este cartea, să se adapteze strategiilor de vânzări şi promovare ale unei entităţi economice. Scriitorul care trăieşte din scris este, prin urmare, obligat să îşi calibreze oferta la cererea agentului economic care o pune în circuitul comercial.

Am folosit deliberat termeni din abecedarul economiei de piaţă spre a sublinia, pe de-o parte, îndepărtarea unui astfel de sistem literar de fundamentele culturii şi, pe de alta, pentru a sugera că există o literatură care trăieşte deja în mod legitim pe aceste coordonate. Este vorba de literatura de consum, comercială, a cărei raţiune de a fi (ca literatură populară scrisă, cum îi spunea regretatul Florin Manolescu) este tocmai larga ei răspândire şi vânzarea în cantităţi cât mai mari.

Însă literatura română de azi nu este una în care scriitorii să poată trăi exclusiv din scris. Dimpotrivă, există cazuri de autori care, având succes în alte domenii decât cultura, investesc sume enorme pentru a se promova ca autori de literatură, iar cifrele lor de vânzări rămân modeste.

Prin urmare, ca să revin la întrebare, tocmai faptul că literatura noastră, ca şi alte literaturi europene, rămâne încă una dominată de scrisul artistic ar face posibilă rezistenţa în faţa convingerii eronate că „mai nou“ înseamnă automat „mai bun“. Dar, în absenţa criticii literare – devenită tot mai mult un comentariu plat al textului, incapabil să perceapă şi să afirme valoarea sau, dimpotrivă, absenţa ei –, literatura de unică folosinţă este cea care ocupă avanscena. Odată cu ea pătrund în viaţa literară şi celelalte elemente care definesc divertismentul, nu cultura: „promovarea“ (în detrimentul lecturii critice), „vânzările“ (capcană oribilă în care cade literatura, care nu poate concura cu formele facile de divertisment), iar acum şi cultul „noutăţii“. Dacă aş da contraexemplul lui Lampedusa, care a şlefuit o viaţă întreagă Ghepardul şi a murit înainte de a se bucura de succes, mi s-ar răspunde că este un caz izolat şi, în tot cazul, ţine de o lume „expirată“. Şi totuşi, acesta şi numai acesta este modul de existenţă propriu artei.

Am lăsat la final o observaţie pe care, poate, trebuia să o dezvolt la început. Niciuna dintre noutăţile artei nu e cu adevărat nouă. Totul revine ciclic, (re)interpretat mai original sau nu, într-un alt context social şi istoric. De aceea, în mod absolut, „mai nou“ nu înseamnă nici măcar „mai nou“, darămite „mai bun“.

Iar a miza pe o himeră nu cred că poate fi calea progresului în literatură.