Constantin Cubleşan, „Nu sunt decât o oglindă retrovizoare pentru vise şi amintiri“

Nu încape îndoială, Dan Breaz este un cerebral. Ceea ce nu înseamnă că poezia sa nu are emoţia comunicării de sine într-o trăire ce rezonează afectiv cu lumea. Dimpotrivă. Numai că decantarea sentimentelor se face prin filtrul riguros al gândirii. Undeva, I. Negoiţescu făcea în acest sens o remarcă demnă de a fi reţinută: „Gândirea poetică înseamnă o stranie sinteză, o inadecvare adecvată a termenilor, nu prin abolirea logicii, ci prin transcenderea ei, presupunându-se astfel poziţia iniţial logică şi ecoul pe care ea îl păstrează după depăşire. Gândirea poetică este paradoxală, contradictorie, în antiteză cu sine“. Iată-l, bunăoară pe Dan Breaz, asumându-şi nevoia de iertare universal-umană, esenţială existenţialităţii: „Când am intrat în camera destinului,/ Unde totul e alb,/ Iar corpurile, atât de liniştite şi uşoare,/ Am simţit deodată că-mi scapă din piept/ Iertarea“ (Caut o iertare). Exemplificările, în continuare, o fac la modul elevat, toate poemele din volumul Pauză de om (Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2023). Imaginarul reprezentând lumea în care se regăsesc propriile trăiri, pe cât de fantast şi absurd, pe atât de expresiv dramatic în confruntarea cu sinele: „Brusc nu-ţi mai vine bine ce-ai făcut./ Pe străzi, vocile de sub pielea ta/ Îşi găsesc câte un corespondent/ În semnele de circulaţie./ La aprinderea iluminatului stradal,/ Apar mimi de demult,/ Încremeniţi în gesturi imitate de petrecăreţi/ Înfometaţi de dans şi băutură.// E momentul să te urci într-un tren,/ Îngerul de lângă tine/ Din lumină îţi va spune/ Că îl dor sprâncenele tale/ Şi aşteaptă cu teamă năpârlirea,/ De la capătul tunelului.// După al doilea tunel, nervurile sale/ Primesc piele şi oase de om,/ Un înveliş de erori.// După oprire, cobori la marginea oraşului,/ Printre necunoscuţi aflaţi în căutare de combustibili/ Necesari întoarcerii acasă./ Eşti repede recunoscut şi chemat/ Să deschizi marele centru de studiere/ A mecanismelor cu erori“ (Îngerul de lângă tine). Într-un astfel de context halucinant îşi denunţă nevoia de identitate, definindu-se metaforic, evident: „nu sunt decât o oglindă retrovizoare/ Pentru vise şi amintiri,/ Dorindu-mi să fiu mai degrabă un bord cu lumini,/ Clipind mereu în ritmul mişcării/ Şi al curbelor drumului.// Nu ştiu însă ce se va întâmpla,/ Dacă, în cele din urmă, voi ajunge un bord luminos,/ Iar cine conduce tot nu va avea ochi pentru mine“ (Oglindă retrovizoare).

Dan Breaz îşi construieşte mediul propriu de investigaţie, de poetizat, al propriului univers existenţial alcătuit din elementele realităţii reale, ca să zic aşa, numai că totul nu este altceva decât proiecţia unei lumi oarecum iluzorii, devitalizate („Inventezi zilnic acelaşi mecanism/ Dar speri să prinzi cu el miracole diferite,/ Aşa că de fiecare dată te luminezi/ Ca de ceva original“ – Mingi negre), totul perceput, văzut, dintr-o perspectivă a interiorizării de unde apoi proiecţia în afară, într-o dinamică a irealităţii: „De aproape nu se înţelege nimic,/ De sus, însă, de la fereastră,/ Se vede în zare un tren lung de marfă,/ Dincolo de el, peisajul alunecă/ În corpul negru al pământului./ Într-acolo îi alungă gardienii/ Pe evadaţii din trenul de marfă,/ Unul trăgând înspre ei cu gloanţe de argint,/ Din acelea pentru strigoi“ (Gardieni).

Din linii groteşti, peisajul devine apocaliptic, o apocalipsă premeditată, anunţată din vreme şi tocmai de aceea mai puţin înspăimântătoare; văzută tezist, poetul denunţându-i vizionar dimensiunile cu sentimentul expectativei cinice: „Vom privi apocalipsa în ochi/ Şi vom muri de plăcere“, asta după ce lansează un discurs poetic oarecum horoscopic: „Cercetătorii ne încredinţează:/ Viaţa lumii va căpăta o transparenţă umilitoare./ Conducători vremelnici/ Vor vedea prin trupurile reformatorilor/ Ca printr-o fereastră spre curtea din spate,/ Unde zac noi corpuri geografice,/ Numai bune de posedat.// Cercetătorii ne încredinţează/ Că un astfel de început de secol va mai veni,/ Iar ochii artiştilor vor fi din nou aţintiţi/ Spre oglinzi izbăvitoare/ Din care nu vor face o religie salvatoare,/ Ci o artă reinventatoare în spirit,/ Cu linii simple şi culori tari,/ Iar apoi va mai veni şi un sfârşit de secol,/ Care va reimagina realitatea imediată“ (Cercetătorii ne încredinţează). Se află aici coordonata insinuat polemică a poeziei lui Dan Breaz; o atitudine, în construcţie metaforică, ce frizează parabolic politicul actual. Totul comentat cu o linişte şi rigoare poetică intelectuală, mai puţin, aproape deloc, febrilă. Chiar şi atunci când imaginarul se revendică unui soi de vizionarism fantastic-absurd: „Vestea despre cine suntem/ Nu e diferită de sunetul unui difuzor vechi,/ Proiecţia care suntem/ Şi-a încheiat halucinaţia/ În care recunoaştem orice viaţă (…) Au apărut deodată străzi care nu sunt străzi,/ Ferestrele nu sunt ferestre,/ Şi toate ale noastre au devenit scenografie./ Degete subţiri au montat noi corpuri de iluminat,/ În lumina lor recuzita care ne-a înlocuit/ Capătă volumul unor vedenii/ Care ne repetă cuvintele/ Cu voci reproduse mecanic“ (Călătoria veştii).

Toată această poezie trebuie citită în subsidiarul ei, a relatărilor unei descripţionări a cunoaşterii directe a realităţilor existenţiale, realităţi pe care Dan Breaz le interpretează metaforic, vizionarismul său fiind astfel de o luciditate tăioasă, pentru care poeticul nu mai este decât limbajul parabolic al unor trăiri pur intelectuale. Într-asta şi constă originalitatea lirismului său bine temperat.