Radu Constantinescu, Prin cenuşa Imperiului

„Sufletul lucrurilor? Au şi lucrurile un suflet? Sau e numai o parte din sufletul celor care s-au străduit să le facă, să le folosească, să le păstreze?“ Cu aceste întrebări debutează romanul lui Ştefan Damian, Urma altoiului (Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2024), şi, sub semnul lor, se edifică întreaga construcţie epică, amplă ca un uriaş copac, ale cărui ramuri, crengi, frunze configurează un grandios arbore genealogic. Exponentul său este notarul Titus, eroul principal, urmărit pe drumul formării sale, al cunoaşterii de sine, într-o epocă zbuciumată din istoria Transilvaniei, când, ca şi Titus, o întreagă naţiune îşi căuta identitatea. Acţiunea debutează înaintea Primului Război Mondial şi se derulează diacronic, urmând şirul anilor tulburi şi agitaţi, când destrămarea Imperiului austro-ungar şi redesenarea graniţelor va face ca Banatul multietnic, fostă provincie a Imperiului, să fie împărţit, în urma tratatelor, între trei state naţionale: România, Ungaria şi Iugoslavia.

Autorul explorează identitatea individuală şi colectivă, legătura dintre om şi locul natal, sub semnul ideii de continuitate în devenirea sa, „urma altoiului“ fiind, în acest context, metafora cu substanţă morală a transmiterii în timp a valorilor, a memoriei şi a transformărilor suferite de fiinţa umană, fragilă, aflată mai tot timpul „sub vremi“. Oamenii, sugerează autorul, la fel ca un altoi bun pe un portaltoi dificil, pot fi formaţi şi transformaţi prin experienţă, dar nu fără sacrificii şi suferinţă. „Altoiul“ din titlu este cheia de lectură a cărţii, sugerând ideea de creştere prin împletire, de evoluţie prin adăugarea unei noi vieţi peste cea veche. Sunt, de altfel, şi cuvintele pe care Ştefan Damian le decupează pe ultima copertă: „Aşa după cum pomii pot fi îmbunătăţiţi printr-un altoi de calitate, şi oamenii pot, cu ajutorul dat la vremea potrivită. Altoiul, dragii mei, este o tăietură dureroasă, planta suferă ca şi noi, dar îşi va arăta roadele peste ani! Iar un altoi de calitate nu se poate face, ţineţi bine minte, copiii mei, decât cu multă dăruire şi cu răbdare, în aşa fel încât, după ce altoiul reuşeşte, să nu se vadă pe plantă locul în care a fost făcut! Băgaţi de seamă, între oameni şi plante este o mare asemănare!“.

Romanul are drept punct de pornire jurnalul inedit al unui personaj istoric real despre care Ştefan Damian a mai scris în reviste de specialitate, dar povestirea este ficţională; nu şi realităţile epocii, atmosfera, detaliile sociale, culturale şi istorice, care abundă pe parcursul naraţiunii precum episodul dramatic al alegerilor de primar de la Dobra, cu victoria candidatului român, dr. Rozvan, apoi cu anularea ilegală a votului şi cu refacerea alegerilor.

În esenţă, Urma altoiului rămâne un Bildungsroman, o carte a formării şi a cunoaşterii de sine, urmărind destinul notarului român Titus, poziţie socială care implică corectitudine şi responsabilitate publică. Crescut într-o colectivitate unde convieţuiesc români, maghiari, germani şi sârbi, este marcat de mic de disciplina muncii şi de ideea datoriei faţă de comunitate, etapă prefigurând „portaltoiul“ pe care se va face mai târziu „altoiul“ formării sale morale. Personajul se confruntă, de-a lungul vieţii, cu numeroase obstacole sociale, este persecutat pentru că îşi apără principiile, rămâne loial comunităţii româneşti şi refuză compromisurile; este marginalizat, pierde poziţii, suportă nedreptăţi. Le acceptă cu stoicism, perseverenţa, demnitatea constituind virtuţile care îl ajută să depăşească greutăţile momentului istoric şi să-şi creeze propria „istorie mică“, de succes. Finalul romanului nu oferă un triumf spectaculos, ci unul moral. În fierberea istoriei, Titus rămâne demn, fidel valorilor sale. Succesul nu este exterior, ci interior.

Peregrinările lui Titus şi ale familiei sale din Bodrogul natal, la Pecica, Arad, Deva, Sibiu, prin străinătăţuri, prin cenuşa Imperiului (cum se intitula un film celebru al lui Andrei Blaier, consacrat aceleiaşi perioade istorice, ecranizare a unui roman de Zaharia Stancu), la Fiume, apoi la Ancona, Milano, Veneţia şi, din nou, pe meleagurile natale conferă scrierii un caracter picaresc, o dinamică cinematografică. Subiectul, asemenea unei construcţii grandioase cu numeroase şi varii încăperi, este pigmentat cu mici povestiri, grefate pe firul epic principal, bijuterii narative, care se pot decupa din contextul general. Sunt întâmplări din lumea satului, din universul copilăriei şi al adolescenţei (cum ar fi emoţionanta poveste a braconierului Petcu şi a puiului de căprioară salvat şi crescut în ogradă, alături de câinii de vânătoare), sau al maturităţii (povestirile lui Gicuţu – Şeherezada modernă pentru muşteriii restaurantului lui Titus), cu personaje numeroase, unele strict episodice, marcate de conflicte interioare şi dileme morale, portretizate sumar, dar expresiv, stranii prin obiceiurile lor, fiecare cu povestea sa ciudată (surorile, poreclite Austria şi Ungaria, mergând pe uliţă de mână şi certându-se până în faţa bisericii, apoi continuând gâlceava, imediat după terminarea slujbei; soţii Saveta şi Gavrilă care îşi păzesc gălăgios noaptea, cu schimbul, cele cinci găini şi un cocoş ş.a.). Adesea, ele par reprezentări ale unor arhetipuri umane, pendulând între tradiţie şi modernitate, între dorinţa de reînnoire şi fidelitatea faţă de rădăcini. Un puzzle uriaş, multietnic, cu complicate legături de rudenie, ramificate ca o pânză de păianjen.

Ca structură narativă, nu epicul este prevalent, romanul alternând scenele dinamice cu momente introspective. Titus priveşte nostalgic la cei trei copii care îşi pregătesc lecţiile în germană şi italiană, vorbesc în casă româneşte, dar nu uită nici maghiara, fiindcă „nu se ştie cum avea să se schimbe vremurile“, şi îi aseamănă unor altoiuri dintre mai multe limbi şi culturi, cu simţăminte nu tocmai apropiate unele de altele. Firul povestirii este adesea întrerupt de asemenea reflecţii asupra sensului existenţei, ceea ce conferă textului un ritm interior, mai degrabă meditativ decât epic.

Romanul Urma altoiului îmbină observaţia socială cu reflecţia filosofică şi lirismul, vorbind, în plan metaforic, despre căutarea sinelui în dialog cu trecutul, despre raportul dintre tradiţie şi devenire, despre condiţia umană şi forţa extraordinară a regenerării spirituale. Căci, aşa cum meditează Titus, în apusul vieţii, „chiar dacă tai ramurile, portaltoiul nu se va usca, tulpina are puterea să dea naştere altor muguri, iar mugurii, altor ramuri“.