Doru Haţiegan, Ce aş fi povestit cu Ion D. Sîrbu

Evocările umoristice ale d-lui Doru Haţiegan – fost inginer la Centrul de Cercetări şi Proiectări Miniere pentru Substanţe Nemetalifere din Cluj – întregesc, în chip fericit, Povestirile petrilene ale lui Ion D. Sîrbu. De asemenea, şi amănuntele pe care acesta din urmă ni le dă despre comunitatea interculturală, cu o străveche tradiţie, a minerilor din Valea Jiului. După cum referinţele savuroase la aşa-numitele întreprinderi SOVROM Cărbune, din anii ’50 ai secolului trecut, ne amintesc imediat de comedia SOVROM Cărbune, care a fost unul dintre capetele de acuzare în procesul politic intentat lui Ion D. Sîrbu. (A.)

În calitate de doctorand şi doctor inginer în maşini şi instalaţii electromecanice miniere, am participat cu regularitate la sesiuni de comunicări ştiinţifice organizate de instituţii miniere din ţară şi, în special, la cele organizate în cadrul Institutului de Mine din Petroşani, de Facultatea de Electromecanică Minieră. Aici am cunoscut oameni interesanţi şi am auzit poveşti care n-ar trebui să se piardă în uitare. Merită amintit şi cadrul în care am auzit aceste poveşti. De obicei, la sfârşitul sesiunilor de comunicări ştiinţifice, un şef de catedră făcea o invitaţie la o întrunire informală a celor care au susţinut comunicări, pentru clarificarea unor aspecte tehnice, pentru încheierea unor relaţii de colaborare pe teme de interes comun şi chiar pentru stabilirea unor subiecte pentru teze de doctorat. La sfârşitul acestor discuţii avea loc „minunea“: pe birouri apăreau sticle cu lichide de diverse culori şi tării, pită şi farfurii cu „mici“ gustări: slănină, ceapă, jumări, cârnaţi – şi scobitorile aferente. Acestea erau momentele în care am auzit poveştile pe care vreau să le pun pe hârtie.

••

Un personaj pitoresc, participant la întrunirile din cadrul catedrelor, era şeful de lucrări Şomlo, un tip în vârstă, în apropierea pensionării. Neavând doctoratul, nu a avansat în cariera didactică, dar compensa din plin această „lipsă“ prin talentul de povestitor şi băutor. Iată una dintre poveştile lui:

„Prin anii 1937-’38, tatăl meu era maistru la Întreprinderea de Utilaj Minier (ÎUM) din Petroşani, şeful secţiei de construcţii metalice. Într-o zi este chemat de urgenţă la cabinetul directorului întreprinderii. Ajuns acolo, secretara îl introduce imediat în cabinetul directorului. Iată ce mi-a povestit tatăl meu despre această întâlnire:

«– În cabinet erau domnul director şi încă un individ, îmbrăcat cam neglijent, netuns, cu barba în neorânduială. Domnul director ne prezintă şi astfel aflu că pe individ îl cheamă Constantin Brâncuşi. Domnul director mi-a arătat o schiţă făcută de individ, după care acesta dorea să-i facem o structură metalică, ce urma să fie armătura de susţinere a unei construcţii din beton. După ce am studiat schiţa, i-am spus domnului director că putem face lucrarea, dar că o să modific schiţa astfel încât structura metalică să susţină în siguranţă construcţia din beton. Domnul director a fost foarte mulţumit de răspunsul meu şi ne-am înţeles să realizăm lucrarea individului într-un timp cât mai scurt, inclusiv să o montăm pe amplasament.

Am refăcut schiţa individului şi, cu băieţii din atelier, am realizat structura metalică, am transportat-o şi am montat-o pe amplasament, la Târgu Jiu. După ceva timp, am aflat că lucrarea s-a inaugurat la Târgu Jiu, că se numeşte Coloana infinitului şi că e făcută de individul ăla, Constantin Brâncuşi. Asta mi s-a părut o mare nedreptate, fiindcă, de fapt, eu am făcut coloana aia, după desenele mele, schiţa individului nefiind bună de nimic.»

Asta mi-a povestit tatăl meu, fost maistru la ÎUM Petroşani, şi tind să-i dau dreptate“.

••

• Certificat de miner fruntaş, SOVROM Cărbune (Sursa: www.valeajiului.blogspot.ro).

În anul 1941, România a devenit aliata Germaniei în războiul acesteia împotriva URSS. În această calitate a beneficiat de sprijinul Germaniei pentru modernizarea sectoarelor economiei utile în efortul de război. În acest context, unităţile de exploatare a cărbunelui din Valea Jiului au fost modernizate cu echipamente şi instalaţii produse de firme de renume din Germania. În acest sens, pot fi amintite introducerea transportului cu funicularul a cărbunelui extras la instalaţiile de preparare, montarea de generatoare electrice noi la uzina electrică, introducerea maşinilor electromecanice de calcul în serviciile de administraţie.

Deoarece nu am făcut alegerea corectă, după război, în România s-au înfiinţat SOVROM-urile, societăţi mixte, sovieto-române, cu scopul declarat de plată a despăgubirilor de război datorate URSS, ca urmare a pierderii războiului împotriva acesteia. În acest context, în Valea Jiului s-a înfiinţat SOVROM Cărbune. „Şeful“ SOVROM-ului, sau, altfel spus, „şeful“ din Valea Jiului, era, bineînţeles, un rus, generic numit Tov. (tovarăşul) Ivan.

De la sfârşitul războiului au trecut câţiva ani, suntem în anii 1948-’50. Într-o zi, şeful serviciului administrativ al societăţii cere să fie primit de Tov. Ivan. Este primit de acesta, discuţia urmând a avea loc prin intermediul unui translator/secretar, deoarece nici unul din cei doi nu ştie limba celuilalt. Şeful serviciului administrativ spune că, după mulţi ani de funcţionare impecabilă, maşinile de calcul au început să se defecteze şi ar fi nevoie de înlocuirea lor sau cel puţin de aprovizionarea cu piese de schimb necesare reparării celor defecte. Tov. Ivan ascultă cu atenţie spusele translatorului, apoi se luminează la faţă şi îi comunică şefului serviciului administrativ, prin intermediul translatorului, că problema este simplă şi piesele de schimb pot fi comandate la atelierul de tâmplărie şi consideră că problema este rezolvată. Şeful serviciului administrativ iese buimăcit după această discuţie şi nu înţelege cum poate atelierul de tâmplărie să producă piesele de schimb pentru maşinile de calcul.

În ziua următoare, îşi face curaj şi cere din nou o întrevedere cu Tov. Ivan. Este primit de acesta şi, prin intermediul translatorului, îi comunică că nu ştie cum să comande la atelierul de tâmplărie piesele de schimb pentru maşinile de calcul. Atunci Tov. Ivan ia o hârtie şi un creion de pe birou, face rapid o schiţă, pe care, prin intermediul translatorului, o predă şefului serviciului administrativ, cu recomandarea ca atelierul de tâmplărie să execute o sută de bucăţi.

Afară din biroul Tov.-ului Ivan, şeful serviciului administrativ se uită pe desenul primit şi astfel îşi dă seama că prin „maşină de calcul“ Tov. Ivan înţelege „ABAC“.

••

În anii 1955-’56 a fost un moment de mare „fierbere“ în Valea Jiului. Se zvonea că în vale a venit un neamţ din RFG, trimis de firmele care au furnizat utilaje şi echipamente pentru exploatarea cărbunelui în perioada războiului. Se zvonea, de asemenea, că misiunea lui era de a constata starea tehnică a acestora şi de a asigura suportul tehnic în cazul constatării unor disfuncţionalităţi. Problema era că neamţul a venit în vale, s-a cazat la hotel, dar apoi a dispărut, nu s-a prezentat la conducerea combinatului minier şi nimeni nu ştia unde e. Într-o zi, însă, minunea s-a întâmplat, neamţul s-a prezentat la sediul combinatului minier, s-a recomandat ca fiind trimisul firmelor germane, furnizoare de echipamente miniere, cu misiunea de a constata starea tehnică a acestora, după ani de funcţionare, şi de a asigura menţinerea acestora în stare de funcţionare, chiar prin furnizarea gratuită de piese de schimb, dacă este cazul.

Bucuria a fost mare pentru conducerea combinatului minier: se pot obţine piese de schimb, fără cheltuieli, dacă neamţul este „lămurit“ că starea tehnică a instalaţiilor în discuţie este „mizerabilă“.

Neamţul a ascultat cu răbdare plângerile specialiştilor români, după care a cerut o deplasare pe teren, la „locul faptei“. Prima oprire a neamţului şi a alaiului însoţitor a fost în dreptul funicularului. Aici au început lamentaţiile: funicularul nu asigură debitul de minereu şi din cauza asta nu se realizează producţia planificată; motorul de antrenare a funicularului se supraîncălzeşte, motiv pentru care uneori trebuie oprit pentru răcire, iar producţia suferă.

După ce lamentaţiile încetează, neamţul le spune că el a sosit în vale cu câteva zile înainte de a se prezenta oficial. În acele zile a trecut pe la câteva obiective, printre care a fost şi funicularul. Aici a cronometrat frecvenţa de trecere a corfelor funicularului şi a constatat că numărul acestora depăşeşte cu mult numărul corfelor instalate de fabricant. Din acest motiv, el recomandă reducerea numărului de corfe la valoarea stabilită de fabricant şi, ca urmare, presupune că motorul de acţionare a funicularului va funcţiona corespunzător, fără supraîncălzire. Intervenţia lui va fi necesară numai în cazul în care apar probleme la funcţionarea în parametri nominali a funicularului.

Dezamăgirea a fost mare…

Următorul obiectiv vizitat a fost Uzina Electrică. Aici lamentaţiile au renăscut: generatoarele electrice vibrează puternic din cauza uzurii lagărelor şi cuplajelor, care, din acest motiv, trebuie înlocuite. De asemenea, ar fi foarte utilă o reechilibrare a rotoarelor generatoarelor. Şi de această dată neamţul ascultă cu răbdare, dar la sfârşit nu zice nimic, ci scoate din buzunar o monedă de 1 DM, pe care o aşază pe cant, pe un generator electric în funcţionare. Se uită un moment la ea şi apoi declară că intervenţia lui va fi necesară în momentul în care moneda se va răsturna din cauza vibraţiilor.

Dezamăgirea a fost şi mai mare…

••

Exploatarea cărbunelui în Valea Jiului a început pe timpul Imperiului Austriac. Câştigurile mari obţinute din această activitate au atras oameni din toate provinciile Imperiului şi, ulterior, după formarea României Mari, şi din Vechiul Regat. Astfel, pe lângă românii ardeleni, erau aici unguri, secui, „ţipţeri“ (şvabi din zona Satu-Mare), slovaci, cehi, polonezi, germani, iar, mai târziu, au venit mulţi moldoveni şi germani. Este de remarcat că locuitorii de baştină din Valea Jiului, „momârlanii“, nu s-au angajat în activitatea minieră; ei au rămas credincioşi ocupaţiei străvechi, oieritul, precum „mocanii“ din Mărginimea Sibiului.

Deoarece exploatarea cărbunelui a început pe vremea Imperiului, în mod natural, limba folosită de lucrători a fost germana, la care mai târziu s-au adăugat câteva noţiuni în limba maghiară. Expresii şi cuvinte din aceste limbi, legate strict de extracţia cărbunelui, au rămas în uz în timpul României Mari şi inclusiv în perioada „democraţiei populare“.

În vremea acesteia din urmă, maistrul de la funicular, oltean get-beget, instruia un angajat nou, oltean şi el, în meseria de operator la funicular.

În zona de lucru a noului angajat, corfele funicularului se goleau de minereu, prin culbutare (răsturnare), după care se reîntorceau în zona de încărcare cu minereu. Înainte de reîntoarcere, după golire, corfele trebuiau verificate – şi anume, se verifica legătura acestora la cablul de tracţiune şi starea rolelor de susţinere. Această verificare era sarcina operatorului instruit de maistru. Pentru a face această verificare, operatorul comunica cu maşinistul funicularului, cerându-i oprirea sau pornirea acestuia.

Maistrul îi explica noului angajat procedura de comunicare cu maşinistul:

– Când vrei să opreşti funicularul, îi comunici maşinistului „HALT“, iar, când vrei să porneşti funicularul, îi comunici „MEHET“. Ai înţeles? Repetă!

Noul angajat rămâne mut. Maistrul se uită la el, se enervează şi zice:

– Ce n-ai înţeles, mă, că româneşte ţi-am vorbit?!

••

În anii ‘50 din secolul trecut, mecanizarea nu a pătruns încă în mineritul din Valea Jiului. Această activitate se baza în continuare pe extracţia tradiţională a cărbunilor, adică pe efortul fizic al celor din subteran, oameni şi animale. Minerii acţionau în front, cu perforatoare şi târnăcoape, pentru extragerea cărbunilor, apoi încărcau vagonetele ce urmau să transporte cărbunii la turnurile de extracţie. Încărcarea vagonetelor se făcea cu lopeţile numite „inima lui Stalin“. Deoarece cărbunii erau mai uşori decât alte minereuri, pentru „creşterea productivităţii“ s-au introdus lopeţi mai mari decât cele folosite în minele de minereuri. Mărimea lor a fost pusă în mod simbolic în legătură cu „inima mare a tovarăşului Stalin“, cel care zi şi noapte se gândeşte la binele poporului muncitor (!). Când distanţele ce trebuiau parcurse erau relativ scurte, vagonetele erau manevrate de vagonetari, adică de cei aflaţi pe treapta inferioară a parcursului de calificare în meseria de miner. Pe distanţe lungi, vagonetele erau manevrate cu ajutorul cailor. Aceştia, odată coborâţi în subteran, nu mai vedeau niciodată lumina zilei. Aici aveau amenajate grajduri, unde primeau hrană şi îngrijiri de calitate. Lucrau în ture, precum minerii, şi erau consideraţi tovarăşi de nădejde ai acestora. Pe măsură ce frontul de lucru avansa ca urmare a extragerii cărbunilor, minerii executau şi lucrări de prelungire a susţinerii galeriilor, a căilor de transport şi a tuturor utilităţilor (aeraj, aer comprimat, apă etc.).

În minele de cărbuni, un pericol foarte mare este reprezentat de emisiile de gaz metan, din stratul de cărbune. Acest gaz, în amestec cu praful de cărbune, formează un amestec exploziv (grizu). Explozia, cu efecte devastatoare, poate fi iniţiată de orice scânteie mică, electrică sau rezultată prin lovire. Detectarea emisiilor de gaz metan sau a acumulărilor de bioxid de carbon se făcea cu lampa Davy. Flacăra acestei lămpi se lungeşte şi îşi schimbă culoarea în prezenţa metanului şi se scurtează în atmosfera cu conţinut redus de oxigen.

Acest mediu de lucru, extrem de dificil, a contribuit la formarea unui spirit de echipă foarte puternic în rândul minerilor. Ei au conştientizat faptul că numai prin unitate pot învinge dificultăţile, iar, în situaţiile critice, viaţa lor depinde de ajutorul colegilor de muncă. Din acest motiv, orice nou-venit într-o formaţie de lucru era „evaluat“ o perioadă de timp înainte de a fi acceptat în „frăţie“, iar evaluarea începea cu „botezul“ celui nou-venit.

În prima zi de lucru, noul angajat se prezintă la locul de muncă al echipei, la care a fost repartizat. Aici este luat în evidenţă de un maistru sau de şeful echipei, ocazie cu care îi cunoaşte şi pe membrii echipei cu care va lucra. Îi sunt făcute cunoscute primele noţiuni de protecţie a muncii, în calitate de vagonetar. La sfârşitul acestor formalităţi, şeful îşi drege vocea şi, în prezenţa întregii echipe, îşi exprimă încrederea în calităţile noului venit şi speranţa că acesta va deveni un membru de nădejde al echipei. Ca dovadă a încrederii pe care o are în el, prima sarcină pe care trebuie să o îndeplinească este una de maximă importanţă, de îndeplinirea ei depinzând realizarea planului de producţie pe ziua respectivă. În continuare, şeful îi explică noului angajat că, pentru realizarea producţiei planificate, este necesară utilizarea unei unelte speciale, numită „cheie de pilugă“, însă, din nefericire, această unealtă s-a defectat şi a fost dusă la atelierul mecanic pentru remediere. Pentru ca producţia să nu stagneze, el a discutat cu şeful echipei vecine şi acesta este dispus să le împrumute cheia de pilugă, dar să vină cineva după ea. Ca urmare, îl roagă pe noul angajat să facă acest serviciu, să aducă cheia de pilugă, chiar dacă această sarcină depăşeşte cu mult calitatea lui de vagonetar.

Plin de mândrie pentru încrederea acordată şi dornic să îndeplinească cât mai repede sarcina primită, noul angajat parcurge cu cea mai mare viteză cele câteva sute de metri de galerii înguste şi întortocheate ce separă locurile de muncă ale celor două echipe. Ajuns la echipa vecină, este întâmpinat de şeful acesteia. Acesta i-a pregătit cheia de pilugă şi-i arată o piesă învelită într-o salopetă ruptă şi murdară, plină de vaselină şi praf de cărbune. Pare a fi un profil din oţel, lung de vreo trei metri şi având cel puţin douăzeci de kilograme.

Proaspătul angajat ia piesa în braţe şi începe lungul drum de întoarcere, acum mult mai dificil, din cauza cheii de pilugă, care îl încurcă la mers prin galeriile înguste şi întortocheate, aceasta frecându-se de pereţi şi blocându-se la cotituri. Cu mare efort ajunge la echipa lui, năduşit şi murdar din cap până în picioare. Este întâmpinat cu multă veselie, toţi lăudându-l pentru timpul scurt în care s-a întors. La sfârşit, şeful echipei îi spune că, în timpul în care a lipsit, cei de la atelierul mecanic le-au înapoiat cheia de pilugă, reparată, aşa că cea împrumutată trebuie restituită.

Cu ultimele puteri, noul angajat îndeplineşte şi această misiune. Reîntors la echipa lui, măcinat de curiozitate, îndrăzneşte să-l întrebe pe şef ce este cheia de pilugă şi la ce foloseşte. Şeful, care aştepta această întrebare, îi răspunde: „Cheia de pilugă nu înseamnă nimic şi nu foloseşte la nimic, dar, uneori, poate fi orice obiect mare şi greu, ce trebuie cărat prin galerii, fără nici un rost, de către angajaţii noi, începători în ale mineritului. Prin această «activitate» ei primesc botezul în meseria de miner“.

În râsetele celor din echipă, şeful îi comunică noului angajat că a fost botezat cu succes şi de acum este membru cu drepturi depline în echipă şi, ca urmare, la ieşirea din şut, vor merge la o cârciumă, unde el, proaspăt-botezatul, va avea onoarea să le dea tuturor de băut.