Ion Pop, Ferestre întredeschise (I)

20 iunie 2020

Încerc, cu multe ezitări şi îndoieli, mai degrabă îmboldit de copiii mei, să-mi aduc aminte de ceea ce am fost, de ceea ce a mai rămas din mine până la aceşti ani târzii, în atâtea privinţe neverosimili. Am mărturisit în mai multe rânduri că nu am o memorie „epică“, neputându-mă mândri, ca atâţia alţii, cu întâmplări trăite înregistrate ca poveste, cu personaje şi replici demne de reţinut, la date precise şi în împrejurări care abia îşi aşteaptă naraţiunea. Nu am avut o memorie bună, s-au depus în mine în fragile straturi aproape volatile doar stări de spirit, sentimente, secvenţe de viaţă învestite afectiv, ale căror culori şi reliefuri materiale reapar doar din când în când, punctual, ca nişte borne pe un drum foarte aproximativ trasat. Cenuşă presărată pe o cărare, luată mai tot timpul de vânt… Sunt momente ca şi imposibil de fixat cu precizie calendaristică, imagini imprimate aleatoriu, rămase în depozitul personal din raţiuni greu de descifrat, dar care marchează totuşi, singurele, un fel de continuitate, cumva pe dedesubt, a omului care mai sunt. Poate că inaptitudinea de a nara evenimente precise, situaţii particulare, are ciudatul avantaj de a asigura, prin unificarea pe un sol şi un fundal comun de sensibilitate, o unitate lăuntrică, adică imaginea ei, altfel mai greu de sugerat.

Zic că mai sunt, fiindcă ştiu că, de vreo douăzeci de ani încoace, trăiesc, de fapt, postum. Din iulie 2002, când fusesem ca şi sigur că voi muri, după o boală a sângelui ce părea incurabilă, salvat miraculos de mâna inspirată a unui chirurg clujean, cu asistenţă, desigur, de înger păzitor, trăiesc mereu cu gândul că mi s-a făcut o mare concesie. Nu e puţin lucru, totuşi, că deşi „simplificat“ în aşa măsură atunci încât am rămas fără prozaicul stomac şi splina din vecinătate, mai rezist de atâta vreme. Un timp cu conştiinţa agravată a precarităţii, pe care am avut-o întotdeauna, dar care de atunci mă menţine într-o continuă, mocnită stare de alertă care-mi dublează, surdinizându-le elegiac, orice mişcare şi orice gând. Semnal de alarmă „oriental“, avertizându-mă că orice zi de astăzi sau ora de acum poate fi ultima, aşadar că e mereu foarte important ce faci cu timpul ce ţi s-a mai dat. Un timp de parcurs cu o atenţie sporită faţă de lumea prin care treci, mai ales faţă de minunile cele elementare, de pe pământ şi de deasupra lui, pe care nu avem de obicei vreme, în alergarea noastră stereotipă de fiecare zi, să le privim cu destulă luare-aminte.

Fapt e că de atunci s-au schimbat multe în ierarhiile vieţii mele, lucrurile crezute altădată foarte însemnate au început să se retragă în plan secund, în penumbrele meritate. Câştigul n-a fost, însă, deloc mic. Am simţit că devin într-un fel mai uman, dacă n-am fost aşa până atunci, îngâmfările, câte vor fi fost, au dispărut, condiţia mea de om simplu, cum m-am considerat întotdeauna, căci mă născusem din oameni şi printre oameni simpli, a căpătat altă dimensiune ca tipar existenţial. Mi-am adus aminte cu o nouă intensitate că sunt ţăran, om al pământului care tot în pământ se va întoarce, unul pe care Biblioteca, atât de însemnată în devenirea mea, nu l-a schimbat fundamental, ba chiar l-a menţinut în raza obsesiei elementarului tot mai greu de atins, a unei autenticităţi periclitate, însă mereu resimţite ca nevoie esenţială. Cred că de la această apartenenţă mi se trage şi un anumit echilibru în dezechilibru, o regăsire binefăcătoare în momente de criză, a unor „tipare“ ce nu pot fi distruse, şi de aici un soi de resemnare cât de cât senină în faţa a orice s-ar mai putea întâmpla. De aceea regimul de sensibilitate cel mai constant, poate, şi mai definitoriu pentru viaţa mea, a fost cel al melancoliei, formă a „cuminţeniei“ blamată de unii ca inaptitudine pentru sfâşierile tragice, cicatrizate în mine lent, dar cicatrizate, refuzând, în orice caz, expresia verbală zgomotos-exclamativă, atât de agreată în vremurile noastre de afirmare adesea agresivă a „personalităţii“ reale ori închipuite. În legătură cu asta, mi-a rămas profund imprimată în memorie şi dincolo de ea expresia brutală, evocată de mine într-o „elegie în ofensivă“, cu care a fost întâmpinat odată pe stradă profesorul Mircea Zaciu de o veche colegă de Facultate cam „dusă cu pluta“: „Te salut, fostă personalitate!“ Formulă plină de miez, semnal de alarmă relativizând pretenţii emfatice şi vanităţi… Dar această relativă îmblânzire contemplativă a violenţelor vieţii de fiecare zi cred că mi-a dat şi sentimentul unui fel de protecţie permanentă: o mână binevoitoare mi-a stat – o simţeam – mereu deasupra, Dumnezeu ori Destin, – şi multe date ale calendarului meu personal îi confirmă existenţa. Răul istoric comunist care s-a abătut asupra familiei noastre în anii ’50 ai veacului trecut, resimţit mai ales pe când îmi încheiam clasele primare, s-a transformat într-un bine final, datorită ocrotirii înalt-inspirate a părinţilor mei, îndeosebi a Mamei, şi tot cea a urmat în viaţa mea după aceea a stat sub semnul acesta, al unei Îngăduinţe cu majusculă, făcându-mă să fiu mereu recunoscător pentru darul sacrificial oferit de ai mei, de viaţă în general, care m-a condus pe căi generos vegheate de nu ştiu ce minţi supreme. Am scăpat, aşa, din câteva accidente – cel mai grav şi „definitiv“ putea fi boala amintită de care am fost salvat ca prin minune – mi s-au oferit în „dar“ câteva momente cruciale pentru ceea ce sunt, fără niciun efort de culise dubioase şi nedemne, ajutate, poate, doar de o perseverenţă, şi ea ţărănească în fond, de a lucra „constructiv“ (ce vorbă mare!) în locurile pe care le-am primit ca să fiu. Le voi aminti mai departe, la timpul lor.

Toate acestea şi altele încă m-au transformat, cred, destul de mult, nu într-atât, însă, încât să nu mă mai recunosc. Deşi pe zi ce trece mi se agravează conştiinţa, şi speriată şi înţeleaptă, că în nesfârşirea de mărunte sau uriaşe făpturi ale lumii eu nu sunt, ca toţi semenii mei de altfel, decât o cantitate neglijabilă, abia observabilă la o numărătoare oricât de atentă a Ochiului, iar reţelele, fără capăt şi ele, în care sunt prins de păianjenul cosmic nici nu bagă de seamă că am căzut în ele. Ora fatală din vara anului 2002, când am simţit pentru prima oară, cu mare spaimă, că celulele mele începuseră s-o ia razna, scăpate din micile, fragilele lor căsuţe geometrice, m-a făcut conştient că de fapt „haosul stă la pândă“ în fiecare clipă trăită şi că o secundă de neatenţie (a Cui?) e suficientă ca tot ceea am fost să se destrame, risipindu-se în nu ştiu ce vânt.

Mi-am adus aminte atunci de un motto pus de minunata Marguerite Yourcenar uneia dintre nuvelele sale „orientale“, care sună, într-o reformulare a mea, cam aşa: „Spune-mi unde erai tu înainte ca tatăl şi mama ta să se fi întâlnit?“ – Şi iată cum poate începe uluirea şi cutremurarea: căci miriade de virtuale mame şi taţi de nicăieri şi de pretutindeni au plutit prin veacuri ca tot atâtea seminţe zburătoare de plopi ori de uriaşe păpădii cereşti, căzând unde i-a dus întâmplarea. Şi mai ştim că şi Spiritul zboară unde vrea – şi nu vrea…

• Casa părintească a autorului din Mireşu Mare.

Lăsând, însă, la o parte dilatatele comparaţii, rămâne totuşi nemaipomenit şi miraculos momentul când doi tineri ţărani din Mireşul Mare, de la marginea Maramureşului de astăzi şi a Sălajului, în zona Codrului şi a Chioarului, au ajuns să-şi dea mâna, apoi vieţile întregi, ca să mă pot zămisli eu, care aveam-nu aveam toate şansele de a fi, de a nu fi. Încerc să-mi imaginez ziua (ori seara?) în care cei doi fraţi, Grigoraş şi Ion Teudean, ai viitoarei mele mame, Aniţa, care abia împlinise şaptesprezece ani, vor fi venit „pe vedere“ în casa lui Gheorghe şi a Mariei Pop, oameni cu o oarecare stare, proprietari a vreo cincisprezece hectare de pământ, cu grădină mare de pomi în centrul satului, cu ceva pădure în Codrul nu foarte depărtat, cu acareturi bine gospodărite, vaci în grajd şi o frumoasă pereche de cai suri; dar mai ales părinţi ai unui singur fiu, Vasile, născut în vara anului 1918, ca să facă „târgul“. Ori invers, cei doi viitori cuscri, luând-o, cu feciorul lor alături, pe uliţa „de după sat“ a Gării, ca să treacă peste calea ferată în „Ciuheni“, partea de sat destul de apropiată (vreo cincisprezece minute de mers pe jos), vor fi străbătut, cu paşi apăsaţi şi gânduri măsurate, alături de feciorul lor, Vasile, drumul spre casa părintească a nurorii posibile. Ceva mai puţin bogată, aceasta, fiindcă rămăsese de mult orfană. Mama, Maria, se înecase în Someş cu vreo zece ani în urmă, pe când ea era doar o copilă în clasa întâi primară, împreună cu cele două surori mai mari – Florica şi iarăşi Maria (aceasta tocmai se pregătea pentru nunta apropiată cu „Ianoşu’ Bocotanului“, un flăcău ce locuia la vreo trei-patru case mai încolo de casa bunicului, spre partea de sat numită Balta Nouă) – şi un unchi, fratele mamei. Suiseră într-o luntre ca să treacă râul spre Tohat, satul apropiat, unde voiau să ia parte la sfinţirea unui monument al Eroilor: spatele grădinii altui unchi, Petre Dulf, dădea chiar în malul râului, unde avea, se pare, un stâlp de priponit. Numai că nu ştiu ce vârtej va fi dezechilibrat barca, ori se va fi desprins o scândură de pe fundul ei, încât răsturnaţi în apele destul de adânci şi repezi în acel loc, au pierit toţi; patru copârşeie au fost duse la groapă în zilele următoare, sărbătoarea neîncepută s-a schimbat în tragedie. Se zice că surorile mamei erau bune înotătoare, dar rochiile plisate, poalele îngreunate de apă le-au tras spre adânc… Au şi rămas toţi în cimitirul satului în care mama Maria se născuse… Să adaug că virtuala mea bunică făcea parte din încrengăturile familiei pedagogului şi folcloristului Petre Dulfu (ca student la Budapesta, făcuse o teză despre Vasile Alecsandri), autor al foarte popularelor, pe acea vreme, Isprăvi ale lui Păcală. Unchiul meu, Ion, primise în sat şi porecla de Păcală, un ecou, desigur, al acestei înrudiri… Singura carte, în afară de o Biblie şi câteva calendare şi manuale de şcoală de-ale părinţilor, pe care am găsit-o în casa noastră, a fost o ediţie mult citită a acestor Isprăvi… Mi-a rămas în minte şi un text dintr-o carte de citire de-atunci: era povestea unui tânăr filfizon plecat din sat prin străinătăţi, care, întorcându-se acasă şi întâlnind nişte săteni ce adunau cu grebla spice rămase pe câmp, s-ar fi prefăcut că nu mai ştie cum se numeşte pe limba noastră unealta cu pricina… Unul dintre ei, mai şugubăţ, a apăsat însă cu piciorul pe colţii ei întorşi, izbindu-l cu coada tocmai în frunte pe junele uituc – iar el şi-a adus dintr-odată aminte despre ce e vorba, exclamând cu o înjurătură: „Firea-i a dracului de greblă!“. – O bună lecţie şi pentru adolescentul care eram, râvnind să ajungă şi el la „şcolile cele mari“…

„Târgul“ se va fi făcut, aşadar, drămuind zestrea promisă de ambele părţi, aşa că în octombrie 1939 se făcea nuntă mare în curtea mirelui. „Gyuri lui Ianoşu’ lui Gavriş“ îşi însura feciorul! Sau, altfel numit, “Gyuri lui M(o)ari“, nume ce spunea mult despre cine era de fapt „şefa“ casei Pop. (Pentru urechile cărora le sună ciudat aceste nume, sunt nevoit să spun că, într-un sat în care nu era nicio familie de etnici maghiari, urmele politicii de maghiarizare rămăseseră totuşi evidente. Cutare Rozalia se numea Ruja, tot aşa şi sora bunicului; soacra ei, o bătrână croitoreasă, era „lelea Marişca“, mai era un nume Anişca, altul Luşca (numele moaşei mele, probabil de la diminutivul Iluşka), un Badea Şandor a’ Păsulii („păsula“ traducea… fasolea!), era un minunat vecin al nostru, român dintotdeauna; altuia i se zicea “al lui Laslo“, o familie Ştefan devenise Iştvan, alta – Negruţ – era în acte Fekete, şi aşa mai departe…), apoi soacra unchiului Ion, recăsătorit după moartea timpurie a primei soţii, Letiţia, cu blânda fiinţă care a fost mătuşa Victoria, adusă cu mamă cu tot din Fersig (prima staţie, pe linia ferată de la Mireş spre Baia Mare), aceasta căsătorită apoi cu fostul socru al unchiului (un alt Pop Gheorghe, primar al comunei), avea numele Clariţa, iar – pentru o rimă rapidă, adaug numele de Catiţa (Ecaterina, desigur, cu diminutiv derivat din maghiara Kati…); iar o femeie de pe uliţa gării era Treja, traducere în ureche populară a Tereziei, – parcă existase şi o împărăteasă botezată aşa; alta, Reghina suna nemţeşte, iar o „lele Emi“ nu putea fi decât o Emilie… Dictatul de la Viena nu era prea departe, iar şcoala cu maghiara obligatorie, nici ea).

Bunica mea dinspre tată era, în felul ei, o femeie al cărei spirit autoritar se împărţea cu nu rare momente de duioşie, pe care le-am simţit în toată copilăria mea şi mai târziu; lăcrima repede pe măsură ce îmbătrânea şi era foarte mândră că tânăra pereche îi dăruise un nepot. Altminteri, o aprigă muiere, cum ar zice Sadoveanu. Tânărul Pop Gheorghe, o descoperise în satul Colţirea, dintre Hideaga şi Ardusat, la vreo şaptesprezece kilometri de noi, tot pe valea Someşului, cred că la o horă. Fotografia lor de miri, din 1917, îngălbenită într-un sertar al familiei, înfăţişează o pereche tipică pentru acel timp. Bunicul avea atunci douăzeci şi patru de ani – se născuse la 1 august 1893 –, iar mireasa apăruse pe lume în ziua de 5 august 1899 (an scris şi pe turnul bisericii greco-catolice din Mireş). Tânărul însurăţel priveşte fix în lentila aparatului fără să zâmbească convenţional, are obrajii rotunzi şi o mustăcioară deasupra buzelor, poartă haine de lână groasă ţesute în casă, un „căput“ şi cioareci deloc festivi, iar mireasa, cu rochie albă, bine strânsă pe corpul nu foarte subţire ori mărit de poalele tradiţionale de sub ea, are pe cap o coroniţă etajată, cu mărgele probabil de plastic alb. Nu prea surâde nici ea… Se vede că costumele orăşeneşti nu vor fi fost încă prea multe în sat la acea dată, iar formula „zâmbiţi, vă rog!“ nu intrase încă în uz. Părinţii flăcăului poate trăiau atunci, dar am aflat mai târziu că mama îi murise destul de devreme, tatăl se recăsătorise cu o femeie evocată pentru mine ca „maştihă“ (mamă vitregă), cu care certurile nu erau puţine. Pe „mătuşa Ruja“, sora lui, care locuia într-o casă frumoasă spre capătul satului ce dădea spre păşune, apoi, la câţiva kilometri spre Pădurea Fersigului, am cunoscut-o când era deja bătrână, – fire destul de ursuză, măritată după „badea Mihai“ (Marincaş?), pădurarul ce avea să o părăsească, însurându-se cu o „Iuli“ mai tânără, devenită „a lui Mihai“, a cărei casă nu era prea departe de a noastră, pe acelaşi „drum al ţării“, ducând către „Balta Nouă“.

Nu erau, se pare, nici cei din familia Mariei Marc, oameni foarte săraci, dar n-am ajuns să-i cunosc pe niciunul dintre ei, în afară de „mătuşa Anica“, sora bunicii, rămasă văduvă după primul război mondial, – soţul, un Dragoş (Ion?) cu care avusese un fiu înainte de plecarea pe front, nu s-a mai întors. Acel băiat urma să aibă un sfârşit absurd la doar paisprezece ani, – făcuse o infecţie tetaniană în urma unei băşici apărute pe talpa piciorului, bănuiesc că umblase desculţ pe câmp, pe vreo mirişte… Ori de câte ori mergeam cu bunicii şi cu părinţii „pe ospăţ“ la Colţirea, mă duceam şi în cimitirul apropiat din curtea bisericii de lemn la care se putea ajunge imediat din grădina casei, o biserică cu turla înaltă, de şindrilă, ca multe biserici vechi din zonă, unde avea un mormânt foarte îngrijit, cu o cruce de piatră şi fotografie pe porţelan. Mi-au rămas în urechi, dintr-una din duminicile acelea, sunetele clopotelor cu ecourile trecute peste acoperişul tot de şindrilă, înalt şi el, al şurii, pe culmea căruia o pereche de berze trona în cuibul impunător de găteje… Iar în casa de la Mireş, pe un perete, aproape de oglinda din centru, s-a păstrat ani întregi o fotografie în sepia cu foarte tânărul mort în sicriul deschis pe catafalc, care mă neliniştea îndeajuns. Al doilea bărbat, cu care se căsătorise după moartea celui dintâi, adusese în casă un alt flăcău, Vasile, dintr-o primă căsătorie, rămas orfan de mamă, tânăr ce mi se părea mereu posomorât şi în stare de încordare, cu care bănuiam că mătuşa nu se înţelegea prea bine. Ea însăşi avea să sfârşească dramatic la bătrâneţe, când, rămasă singură, după ce-i murise al doilea bărbat, a răsturnat din nebăgare de seamă o lampă de gătit cu gaz, şi a luat foc. Am vizitat-o, fiind încă elev de liceu, într-un spital din Baia Mare, unde abia am mai recunoscut-o sub arsurile adânci de pe mari suprafeţe ale corpului… Într-una din zilele de duminică în care eram invitaţi să ospătăm la Mătuşa Anica, am descoperit, scoase dintr-un sertar, surprinzătoare albume, elegante caiote de artă franţuzeşti, rămase de la un ofiţer german găzduit în casă din timpul războiului, cu reproduceri color, din Botticelli, Rembrandt, Van Gogh…