Funambul

 

Şi poezia e balans pe sîrmă, cum ar veni,

de funambul ai fi.

Nesigur eşti şi

singur

la înălţimea

ce-are ca dublură adîncimea

(hăul?).

 

Înaintezi pe coarda bine-ntinsă

între

real şi ireal

între concret (pe care îl doreşte mintea) şi virtual

(că după el tînjeşte corpul)

între vertij şi echilibru

între curaj şi frică

între ştiut şi Neştiutul mare

între viaţă şi cealaltă faţă

a continuării ei (sau nu mai e nimic?)

între o carte lăuntrică şi ’Nalta carte (cea de Sus)

dar multe sînt de spus şi multe de nespus

între vis – care e adesea risipire

şi scris – care ţi-aduce regăsire

(sau invers!).

 

Şi despre ce vorbeşte naratorul?

 

Poveştile sînt multe,

dar important e personajul principal

ce e în poezie, adesea, chiar autorul (pe care

eu l-am întîlnit

şi-n realitate).

Tot caut să re-ascult

prin recitire

povestea minţii sale.

 

Şi tot revin la Marele Portal

ce dă spre peisajele mentale

abisale…

în care-s toate

cosubstanţiale.

 

Ocealot

 

Să-i zicem ocealot

– o combinaţie între

ocean şi caşalot.

Desigur, nu există-n realitate,

dar asta n-are nici o importanţă.

 

Un ocealot conţine tot

ce poţi imagina!

E-o creatură multiplă, un metamorf:

ieri un radiolar

azi s-a mutat în plexul solar (o stare)

acum e-un instrument bizar, lironă

sau vezi că se transformă-n dronă

poate fi o construcţie complicată, o termitieră

sau un Turn Babel nesfîrşit, un Turn-Himeră.

Dar şi numai un dop de plută

care pluteşte, pluteşte

pînă-l înghite-un peşte

din imaginar.

 

(Aş vrea să mai adaug ceva:

Cuvintele-s magie

deschid continuu lacăte şi porţi

totu-i să nimereşti

ce ţi se potriveşte numai ţie!)

 

Poemul continuu

 

                                şi toate poemele sînt de fapt poemul continuu

                                bucăţi permutabile

 

El Midoff (cum îi zicea

Marele lui Prieten în cartea sa)

ar fi vrut să scrie

pe-un sul de hîrtie

(derulat continuu în maşina de scris)

şi-apoi să taie din ce se aduna

secvenţe, bucăţi, în mod arbitrar.

Nu mai ştiu unde-a spus el asta.

 

Ideea e că, numai aşa, totul devine

Inepuizabil

căci Non-Liniar!

 

Vis cu levitaţie

 

Nu era prima dată cînd

mă desprindeam uşor

de covor

– unul de la bunica în care erau cîteva păsări ţesute geometric

galbene, mov, roz şi verzi, în dreapta şi în stînga, pe margini, simetric.

Aşadar, mă ridicam spre tavan

unde stăteam o vreme lipită ca un balon de heliu

mă uitam la mine cum dorm pe pernuţa albastră

apoi o luam încet spre fereastra deschisă

mă-ndepărtam încetişor

ca un balon de heliu, cum ziceam, uşor…

privind de sus tufele mici de cimbru şi

florile portocalii de crăiţe

şi-apoi urcînd şi mai sus, în noaptea adîncă

spre stele

pînă cînd, la nu ştiu ce nivel, se făcea ziuă cu soare.

„Ce ciudat!“ Vedeam tot cu precizie de vultur

chiar şi într-un colţ, vechea mea stropitoare

de tablă roşie din alte timpuri. Sau broşa cu căluţ de mare

primită acum 10 ani. Sau ineluşul de-argint primit demult,

depus într-o cutie, de la un foarte frumos băiat.

Planam cu braţele întinse, îmi ţineam echilibrul,

din cînd în cînd alunecam spre adînc şi-mi ziceam:

„Gata! S-a terminat! Ce păcat!“

Mi se părea că totul s-a terminat,

şi nu doar zborul.

Treceam vertiginos prin norul

de fum dens, întunecat, ca o mare Umbră.

Dar nu ştiu cum, prin ce magie, mă rostogoleam

într-o tumbă şi-apoi alta şi alta, mă dădeam peste cap, mă răsuceam

ba eram, ba nu eram,

mă simţeam fericită, zăpăcită, destrămată şi reîntregită.

 

Între timp au trecut anii.

Din cînd în cînd vine iar visul cu prăbuşire,

dar acum sînt pregătită.

Pentru că mi-e cunoscută acea acrobaţie

la mare-nălţime

şi arta levitaţiei

încă din copilărie.

 

House of Leaves

 

Îl ştiam şi eu pe-acel poştaş,

Facteur Cheval (Poştaşul Cal),

de-a construit propriul Palat (Ideal)

din pietre, pietroaie şi pietricele

adunate în golita de scrisori geantă de piele

în vreo trei’j de ani, pe cînd se-ntorcea acasă,

chiar şi pe vreme ploioasă,

pe bicicleta sa.

 

Am strîns şi eu mulţime de

mărunţişuri vreo patru’j de ani şi mai bine.

Pietre boante, da. Dar şi alte invizibile materiale de construcţie

pentru un mic adăpost, o căsuţă.

Şi încă mai lucrez la ea pe interior, continuu

mai e de-adăugat.

Dar s-o descriu e greu

că-s mult mai multe înăuntru decît

se vede dinafară.

Sînt şi camere virtuale, -ascunse

ca-n House of Leaves (acel roman ergodic

despre care chiar am scris cîndva)

cu zeci de-odăi

şi scări ce urcă sau coboară

(ce-s tot atîtea căi!)

precum în schiţele lui Escher.

(O precizare: căsuţa-i circulară.)

 

Poate-aş putea descrie totul într-o carte

(sau poate într-un poem mai lung).

pornind de la acel punct ascuns – îi zicem Resch,

precum acela din pivniţa unei banale case

de pe strada Garay, sub treapta a 19-a a scării,

într-un oraş de peste-ocean,

departe.

 

Ce pot să mai zic acum e că pe dinafară

ar fi şi tufe parfumate, caprifoi

urcînd pe casa cea de Foi

(de celuloză).

 

Toţi avem vise comune

 

Ca-n Vis septentrionic se făcea că

eram chiar eu la vîrste diferite

simultan.

Matrioşka toată

era acum desfăşurată:

din multe-ntruna în multe-separate.

 

Şi, ca în Vis cu Leucip,

în altă noapte,

mă arătam c-un sfert de chip!

Şi altădată, vorbeam cu mine la persoana-a doua.

Ziceam: „Scoală! Închide uşile!

Nu te duce la şcoală!

Mai bine ia o coală

şi desenează o foială

sau mai bine continuă să lucrezi, dacă tot ai început,

la – parcă – nesfîrşitul labirint!“.

 

E labirintu-acela de sticlă transparentă,

iar tu (înăuntru, dar şi-n afara lui)

ceva între o fiinţă aparentă

în veşnică schimbare

şi alta

permanentă.

 

Un cormoran dintr-o poezie şi acel Ceva misterios

 

Citeam iar pe sărite, cînd am ajuns la versul:

„…am coborât de-acolo eram un cormoran“…

Un cormoran! Şi totul se trăgea de la un duh barbar

ce pune stăpînire, brusc, pe bietul ins.

(Mai cunoaştem şi altă celebră metamorfoză

cînd omul se trezeşte un gîndac uriaş, un Ungeziefer

un insectoid, învins.)

 

În vis te poţi trezi că eşti… orice!

poţi fi chiar un insectoid sordid,

un obiect stricat,

o fiinţă de aruncat

la ghenă

poţi fi o întreagă scenă

da, da, cu toată butaforia şi acţiunea la un loc

poţi fi un spectru

fără trup, cum bine ştii

din experienţă personală.

 

Da. Chiar şi un cormoran.

Dar cormoranul cel din poezie nu-i unul oarecare.

El se scufundă la adîncime mare

şi e… fericit – în felul lui de cormoran… uman

(şi fericirea lui va străluci o clipă-ntr-un mărgean)

pe care nu-l mai interesa să caute doar hrană

sub formă eventual de mreană.

Descoperă el acolo, în acel plonjon,

şi în acea plutire nautilă

Ceva ce-i mai presus de hrană…

 

Hai să mai dăm o filă

din cartea aia mare cu coperte mov

şi să ne continuăm noi drumul

prin Lumea suprapusă şi ramificată

a Magului Dimov

ce toarce totu-n vers

orice faptă, naraţiune

lăsînd să pară şi că se ţine de, să zicem, glume

(care n-au ce căuta în cadenţe: că poezia ţine de… esenţe!).

Dar totul e-o mască (a lui Buster Keaton,

zîmbetul lui Pierrot)

şi-apoi, dincolo de faldul baroc (care, oricum, atît ne place),

pe dedesubt,

e… cum să spun?

e…

Uite, zic că-i ceva ce-a descoperit chiar şi acel cormoran

în plutirea lui nautilă, prin scufundarea în abisul de pegmatit

unde se află ascuns, pitit

acel Ceva misterios

pe care-l caută orice fiinţă vie

din instinct

ca să re-nvie.

 

Numeşte-l tu cum vrei!

Deschidem paranteza: (

 

(din volumul în pregătire Despre/ pentru/ cu…, în dialog cu mai mulţi poeţi români; versurile în italice îi aparţin lui Leonid Dimov)