Cristian Vasile, Episcopul Iuliu şi ieşirea sa din trup

Se întâmplă uneori ca biografia noastră şi experienţele trăite de propria familie să îşi pună amprenta asupra temelor abordate (în beletristică şi în istoriografie, deopotrivă). În plus, un subiect tratat într-o anumită manieră în trecut poate reveni sub o înfăţişare diferită, cu alte personaje şi într-un context schimbat. Acesta este şi cazul volumului datorat Ruxandrei Cesereanu apărut anul trecut – Ieşirea, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2025, 109 pag. – care se inspiră inclusiv din cartea de memorii a Cardinalului Iuliu Hossu (ed. I: Credinţa noastră este viaţa noastră, Casa de Editură „Viaţa Creştină“, 2003).

Ruxandra Cesereanu este nepoata preotului român unit Vasile Cesereanu, hirotonit în anul 1926 de către episcopul Iuliu Hossu de Gherla (pe atunci). Clericul l-a considerat pe ierarh un model ecleziastic, moral şi nu numai, iar la momentul de cumpănă de la finele anului 1948, odată cu asaltul comunist asupra greco-catolicismului autohton, a urmat atitudinea episcopului de statornicie în credinţă, cu orice riscuri. Păstrarea apartenenţei la Biserica Română Unită (BRU), o Biserică interzisă de regimul comunist, i-a atras lui Vasile Cesereanu mai multe condamnări şi aproape şase ani de detenţie. Cu timpul, Ruxandra Cesereanu a ajuns să îşi cunoască mai bine bunicul patern, inclusiv prin valorificarea documentelor întocmite de poliţia politică pe numele clericului asociat cu Biserica din catacombe (vezi Persecuţie şi rezistenţă. Vasile Cesereanu. Un preot greco-catolic în dosarele de urmărire de către Securitate, ediţie îngrijită de Ruxandra Cesereanu, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 468 pag). În paralel, s-a dezvoltat însă şi interesul pentru figura episcopului Iuliu Hossu (devenit cardinal in pectore, proclamat apoi, în iunie 2019, Fericit).

Acest interes, sub înrâurirea regretatului episcop Florentin Crihălmeanu a mers şi în zona „destrupării“ ilustrului ierarh greco-catolic, pe când era deţinut în penitenciarul de la Sighet, pentru a face vizitaţii în cuprinsul Eparhiei sale, de Cluj-Gherla. Era dieceza de care fusese despărţit cu forţa, prin arestarea sa la Bucureşti în noaptea de 28-29 octombrie 1948, odată cu întregul episcopat al BRU. În volum, Ruxandra Cesereanu vorbeşte despre ieşirea din trup a „episcopului Iuliu“ (Hossu) şi despre călătoria sa spirituală, mistică, într-un loc anume al Eparhiei, la mănăstirea Nicula într-o zi cu totul specială (15 august 1948). Sărbătoarea de Sânta Maria Mare prilejuia desfăşurarea aici a unuia dintre cele mai mari pelerinaje din ţară în locul în care se afla Icoana făcătoare de minuni (lăcrimase în repetate rânduri şi era atribuită lui Luca din Iclod, pictorul religios de la finele secolului al XVII-lea). Acest celebru obiect de cult a avut o istorie zbuciumată – rezumată de autoare în povestire, dar şi în addenda – care a inclus mutarea forţată de la Nicula pe domeniul clujean de la Benediug al lui Sigismund Kornis (nobil catolic maghiar), dar şi efectuarea mai multor cópii: „Icoana aceasta călătorise dintr-un loc în altul încât nimeni nu mai ştia care şi unde era cea pictată odinioară cu adevărat de Luca Iclodeanul“ (p. 51). Odată cu îndepărtarea lui Iuliu Hossu din eparhie şi cu alungarea greco-catolicilor din aşezământul monahal de la Nicula, a dispărut şi icoana; una dintre versiuni vehicula ideea îngropării sale la loc sigur.

Lunga povestire a Ruxandrei Cesereanu este, de fapt, şi un soi de miniroman tulburător al penitenciarului de la Sighet, locul „unde nimeni nu avea voie să moară de bunăvoie“, dar în care stăpânea tortura, inclusiv cea prin înfometare. Să remarcăm faptul că Iuliu Hossu fusese membru de onoare al Academiei Române până în iunie 1948, iar în închisoarea elitelor se mai aflau alţi 12 foşti academicieni (dintre care doi au şi pierit aici: Gheorghe I. Brătianu şi Alexandru Lapedatu). Deşi în acest miniroman autoarea îl scoate în evidenţă pe episcopul Iuliu, arhiereul român unit al Clujului nu este aproape niciodată singur în spaţiul carceral: îi are în suflet pe Dumnezeu, pe Hristos Însoritul, şi este alături de ceilalţi confraţi episcopi: „Cerul lor era rugăciunea zilnică şi credinţa nesmintită că suferinţa lor senină va fi de folos, dacă nu acum, atunci mai târziu de bună seamă“ (p. 14). Indirect, prozatoarea răspunde aici şi la întrebarea pe care mulţi, inclusiv deţinuţi politici, şi-au pus-o: „are suferinţa vreun sens?“.

Ruxandra Cesereanu anticipează cumva încă din prima parte a povestirii ieşirea, momentul de final: „Închisoarea era împrejmuită de un zid înalt de mulţi metri, de aici nu aveai cum să fugi cu trupul. Dar poate că aveai cum să fugi cu inima, cugetul şi spiritul“ (p. 14). Episcopii ajung să nu se mai gândească la trup: „nu pentru trup sufereau ei, ci numai şi numai sufletele voiau să şi le afle salvate şi cândva înălţate. Dacă harul era cu ei, atunci erau şi dânşii în lumină“ (p. 23). De altfel, întreaga naraţiune – la fel ca predicile şi cuvântările episcopului Iuliu – scoate puternic în evidenţă cele două principii opuse din viaţa omenească: Binele – cu a sa lumină divină, călăuzită de Hristos Însoritul; şi Răul – întunericul stăpânit de diavoli („ghiavoli“), „păzitori“, gardieni, miliţieni, securişti, dar şi „amăgitori“. Aceştia din urmă sunt trimişii de la Bucureşti care încearcă în fiecare an, în cancelaria penitenciarului Sighet, în compania comandantului închisorii (Vasile Ciolpan), să îl convingă pe episcopul Iuliu să îşi părăsească credinţa în schimbul unei înalte demnităţi ecleziastice ortodoxe.

După ştiinţa mea, momentul pelerinajului greco-catolic de la Nicula din 15 august 1948, cu ocazia sărbătoririi hramului mănăstirii, nu a fost reflectat în mod consistent în scrisul istoric, aceasta şi din cauza precarităţii surselor. În cartea sa, Ruxandra Cesereanu a reconstituit destul de amănunţit această secvenţă de viaţă religioasă, chiar dacă nu cu instrumentele istoricului, ci apelând la imaginaţia literară. Cuvântarea episcopului Iuliu – cel „ieşit din trup“ – impresionează tocmai prin recunoaşterea pericolului şi prevenirea credincioşilor: „Vine întunericul, să fim pregătiţi pentru aceasta, pentru bătălia rugăciunii noastre. Fiţi vârtoşi în credinţă, nu vă lepădaţi niciodată de ea, căci splendoarea lui Dumnezeu vă va fi dăruită mereu, mai ales celor prigoniţi şi năpăstuiţi. Vine întunericul, nu-l lăsaţi să ne pătrundă în suflete şi minţi, ci înfruntaţi-l“ (p. 48). Prin călătoria sa mistică la Nicula, episcopul Iuliu a dezgropat de fapt icoana făcătoare de minuni, a dezmormântat-o şi i-a redat darul lăcrimării, al speranţei.

Dacă un istoric percepe mai degrabă volumul de memorii al cardinalului Iuliu Hossu ca pe o sursă istorică deosebită, de mare valoare documentară, un intelectual îmbisericit sau un scriitor tentat de literatura de inspiraţie religioasă poate vedea cartea ierarhului greco-catolic ca pe o liturghie continuă sau ca pe o serie de rugăciuni presărate cu evocări istorice, autobiografice. Iar aici trebuie scoase în evidenţă cel puţin două aspecte. În primul rând, Ruxandra Cesereanu, deşi s-a inspirat din surse istorice, a rămas totuşi în zona literaturii. În al doilea rând, în plan secund, cred că volumul iese în evidenţă prin insolitul formulelor lexicale şi pendularea între tradiţiile greco-catolică şi ortodoxă. Dacă rozariul, Calea Crucii, exerciţiile spirituale etc. sunt specifice greco-catolicismului, în schimb autoarea păstrează numele Mântuitorului din versiunea ortodoxă: Iisus Hristos. De altfel, episcopul Iuliu şi ceilalţi ierarhi din povestire nu se dezic niciodată de tradiţia răsăriteană, dar reafirmă mereu specificul Bisericii lor. În fine, autoarea readuce ingenios în atenţia cititorului cuvinte din trecut sau cu circulaţie regională pe care mulţi le credeau uitate, dispărute: Vergură, a dauri, a se dezdoi, visătorie etc. Dincolo de această pledoarie indirectă pentru reabilitare lexicală, cartea este încă un omagiu adus cardinalului Iuliu Hossu.