Iulia Micu, Şapte plimbări prin casa amintirii

Capcanele închipuirii (Spandugino, 2025) este o carte surprinzătoare, alcătuită din şapte ficţiuni scurte, în certă coerenţă cu întreg orizontul prozastic al Monicăi Pillat. Regăsim stilul deopotrivă erudit şi ludic, îmbogăţit cu efuziuni simboliste şi lirice din Invitaţie la vis. Opt poveşti vindecătoare, din Croitorul de cărţi, reîntâlnim mistere care se cer dezlegate, preferinţa pentru tematizarea scrisului, a lecturii, a statutului instanţelor textuale, dar mai ales trăsătura comună a scriiturii celor din familia Pillat, bunic, tată şi fiică: problematizarea funcţiei orologiului vremii, a destinului şi, implicit, a memoriei, evadarea din cotidian şi vindecarea prin scris. Multiplele faţete ale personalităţii scriitoarei s-au reunit aici: poetul de talent, memorialistul, biograful şi îngrijitorul de ediţii, anglistul, comparatistul, profesorul şi prozatorul, dar şi un foarte sensibil analist al durerii de a trăi (Ion Pillat, Arta poetică).

Încă de la prima pagină, cititorul trebuie să se lase prins în mreje (numele celei dintâi ficţiuni) şi să desluşească schema arhetipală care să îi orienteze lectura. Invarianţii despre căutarea animei din basmul Cenuşăresei se împart la doi: o garderobieră porneşte în căutarea posesorului unui pantof masculin găsit din întâmplare, pe care un profesor de dans îl lasă intenţionat în urmă, sperând că tânăra îl va întâlni pentru a i-l restitui. Această poveste stranie este construită ca o alegorie a orizontului de aşteptare. Ea trasează sensul misterului. Este un prim indiciu că avem de-a face cu răsturnarea nivelurilor ontologice. În cele ce urmează, scriitura va încerca să extragă din ordinea lumii, ca în povestea Cenuşăresei, partea de umbră a omenescului integral, punând-o în lumină sub forma unui parcurs iniţiatic orientat spre regiunile superioare ale conştiinţei. Densitatea textuală reflectă structura unui labirint manierist postmodern care se cere descifrat, iar cititorul, ca eroina lui Caroll, Alice, plonjează în adâncurile acestei lumi, încercând să îi parcurgă căile întortocheate. Captiv în metafizica fragmentului şi pornind pe drumurile trasate de labirintului lecturii, cititorul trebuie să se lase cucerit de joc şi de experiment, şi să decodeze alegorii, simboluri, să observe indicii textuali risipiţi prin ficţiuni care unesc universurile celor şapte povestiri, să se lase ademenit şi înspăimântat de senzaţionalul fabulei, să fie un cititor implicat, un salveghetor al personajelor, să le identifice, să le înţeleagă motivaţiile şi să facă alături de ele un exerciţiu spiritual orientat spre cunoaşterea de sine, şi, la final, să păşească liber dincolo de capcana ficţiunii.

Autoarea îşi construieşte microficţiunile ca un estet manierist, înfrumuseţând lumea, insolitând-o, alegorizând-o şi prefăcând-o într-un parcurs labirintic structurat speculativ, presărat cu parabole, simboluri şi metafore, cu echivocuri neliniştitoare. În Tâlcul grădinii, pornind de la povestea biblică a talantului îngropat, se defineşte toposul universului ficţional construit după modelul vegetalului prolific şi proteic, totodată oglindă a imaginarului. Povestea celor două surori care primesc o sumă de bani pentru a cultiva o livadă şi care reuşesc să restituie împrumutul cu asupra de măsură, dar mai ales rolul paliativ al îngrijirii grădinii ca simbol al sfârşitului amânat pentru una dintre ele, grav bolnavă, constituie un antract necesar în construcţia cărţii. Astfel, are loc intrarea propriu-zisă în labirintul lecturii. Amintind versurile lui Ion Pillat, Ca să urcăm la Tine, să trecem prin livadă, ficţiunea tematizează pe de o parte îndemnul biblic, medieval al cultivării grădinii ca model spiritual sufletesc, şi pe de alta defineşte obiectul cărţii ca proiecţie inspirată nu de un model exterior, ci de o imagine spirituală lăuntrică, de acea idee care se revelează dinăuntru, ca produs al propriei subiectivităţi. Ca niciodată marchează dezlănţuirea jocului temporal, prin bulversarea instanţelor sale. Un ceasornicar învaţă să călătorească spre sine, atât în trecut cât şi în viitor, regăsindu-se la senectute şi întâlnindu-şi mama în două ipostaze ale vârstei, întâi copilă, apoi la tinereţe, pentru ca la final, reparând ceasul tainic al părintelui său, să se întoarcă în prezent. Cititul pe furate avertizează asupra pericolului hoinăritului prin labirintul pădurii narative. Personajele unui roman de mistere apelează, pentru a dezlega o enigmă, la ajutorul unei instanţe extradiegetice, cititoarea lor, o doamnă în vârstă care parcurge textul fragmentar şi superficial până distruge cartea, atât la propriu, cât şi la figurat, ilustrând toate pericolele care ameninţă un text lăsat la îndemâna unui cititor neatent, neimplicat şi a cărui facultate intuitivă grăbită şi bombardată de alte tipuri de stimuli nu poate mijloci decodarea semnificaţiilor adevărate ale fabulei. În O rătăcire e ilustrată chiar ideea. Este miezul ficţional al volumului: un traducător întâlneşte călătorind cu trenul spre litoral, o fiinţă fantomatică din alt secol, accesibilă numai lui. Intrigat de prezenţa ei, lăsându-se prins în mreje, îi cercetează trecutul. Căutând-o prin toate casele amintirii, reuşeşte să o regăsească, şi, transgresând toate barierele temporale, să se închidă împreună cu ea în forma fixă şi muzicală a unui sonet.

În Subterfugii, un romancier angajează un salveghetor venit de dincolo de limita ficţiunii să intervină intradiegetic pentru a recupera un personaj cu nume eteric (Abur Negurescu) care, dezrobindu-se de propriul statut, s-a sustras din capcana voinţei demiurgice a creatorului său. Ca orice înger păzitor al bunului mers al naraţiunii, salveghetorul (un cititor ideal), îşi îndeplineşte menirea cu brio, reuşind să caute cu atenţie şi să unească toate nodurile şi semnele din text, să recupereze personajul pierdut, dar nu poate evita pericolul de a deveni el însuşi captiv. Astfel, încheindu-şi misiunea şi ieşind din roman, el rămâne în continuare prins în mrejele textului, şi nu rezistă tentaţiei de a continua fabula şi în orizontul extradiegetic.

În cea din urmă microficţiune, cea mai fermecătoare din volum, În acuarela de demult, o femeie în vârstă visează că pătrunde în interiorul unui tablou pictat de bunica sa şi reuşeşte să-şi întâlnească acolo înaintaşii, încă tineri, realizând un fel de regenerare simbolică, o frumoasă parabolă a eredităţii. Să ne gândim la vechii egipteni care practicau somnul la templu pentru a se vindeca (de altfel, basmul Cenuşăresei s-ar fi născut din povestea servitoarei egiptene Rhodopis). Ni se spune, simbolic, şi povestea naşterii cărţii ca apariţie a ineditului din interiorul subiectivităţii, printr-un exces de limpezire lăuntrică. Este indiciul că jocul din labirintul lecturii a ajuns la final şi că abia la capătul pelerinajului complicat se află ordinea care dezleagă harta misterului.

Toate cele şapte microficţiuni din volumul semnat de Monica Pillat pot fi citite individual, însă ele au o coerenţă internă surprinzătoare şi alcătuiesc o fabulă unitară, un parcurs ficţional pluridimensional. Imagini, scene, simboluri se repetă, se transferă dintr-o ficţiune în alta, se îmbogăţesc cu sens, cerându-i cititorului să potrivească piesele de puzzle, să unească marcatorii textuali, astfel încât să obţină tabloul complet: o minunată poveste despre corespondenţele sensibile între univers, destin, creaţie şi existenţă.

În concluzie, cartea are multe niveluri de interpretare, cel pe care l-am înfăţişat aici fiind doar unul de suprafaţă, preponderent legat de structură. Un alt nivel foarte filologic, istorico-literar să-i spunem, ar condiţiona comprehensiunea textelor de identificarea corespondenţelor între microficţiuni şi creaţiile lirice ale lui Ion Pillat. Un al treilea nivel este cel al unei biografii simbolice care ascunde între paginile ei ecouri din povestea frumoasă şi tristă a destinului unei familii, şi, nu în ultimul rând, nivelul de cea mai mare adâncime, care face din lectura volumului un parcurs iniţiatic, un exerciţiu spiritual ascensional, concretizat în găsirea unui adevăr tainic ascuns în text, o hieroglifă a vieţii înseşi, o cale către sine. Iată jocul extrem de bine meşteşugit al unui autor pornit în căutarea personajelor sale, a cititorilor săi şi a propriului eu interior, dar şi în căutarea unui suflet de zale care să îi permită să navigheze nestingherit prin casa amintirii dincolo de toată vraja sau mirajul lumilor imaginare.