Corin Braga, Vizita

GEDSC DIGITAL CAMERA

Stăteam la biroul meu şi îmi adunam hârtiile şi instrumentele de scris pentru a-l elibera. În stânga, către fereastră, o linie lungă pe ecranul computerului îmi arăta cum progresează transferul fişierelor mele pe un stick. Desigur, după copiere, urma să şterg memoria computerului, să îl las gol. Din cele trei sertare din stânga şi din dreapta începusem să scot şi să pun grămadă pe birou tot felul de documente. Un teanc era alcătuit din agendele în care îmi notasem anual toate activităţile. Un altul era alcătuit din diverse cereri, petiţii şi plângeri, decizii, rezoluţii, situaţii, unele în dosare de carton cu şină, sau în folii de plastic, altele ca hârtii simple, capsate sau prinse cu o clemă, sau pur şi simplu libere, iar altele îndoite pe jumătate. Din cauza acestor diferenţe de formă, mormanul era instabil, cădea într-o parte şi alte şi trebuia să-l rearanjez. Într-o cutie mare de carton, în care fuseseră topuri de hârtie A4, începusem să arunc tot felul de obiecte mici pescuite din sertare: pixuri, markere, creioane boţite, o foarfecă, hârtiuţe autoadezive colorate, şine de dosar, sticluţe de plastic cu cerneală albă de acoperit greşelile, rondele de bandă adezivă transparentă, o medalie jubiliară într-o cutie de plastic negru, o diplomă scrisă pe o bucată de lemn geluit. Tocmai scosesem un capsator mare, pe care era aplicată o etichetă anunţând Capsatorul decanului, ca să nu mi-l mai ia din greşeală fetele de la secretariat, şi cântăream dacă să-l iau şi pe el sau e cazul să-l las moştenire în birou.

Atunci s-a deschis uşa grea, capitonată cu piele maro. La început nu am luat-o în seamă, închipuindu-mi că vreuna din secretare vrea să treacă prin birou la imprimanta multifuncţională din Sala de Consiliu de alături. Apoi, văzând că nu intră nimeni, dar nici uşa nu se închide, am ridicat capul dintre teancurile de agende şi rechizite şi am descoperit în prag o fetiţă în rochie albă, sau poate o cămaşă de noapte de spital.

– Ce faci aici, cine eşti tu? am întrebat şi m-am ridicat de la birou în întâmpinarea ei.

Mai multe din fetele de la secretariat aveau copii mici şi, uneori, când nu aveau cu cine să-i lase acasă singuri, îi mai aduceau pentru câteva ore la facultate. Atunci aveam parte de asemenea întâlniri sau scurte vizite amuzante.

Fetiţa închise uşa în spatele ei şi rămase nemişcată, dreaptă, privindu-mă fix. De obicei, mama venea rapid după copilul care intrase din curiozitate, trăgându-l blând afară ca să nu mă deranjeze, dar acum nu venea nimeni. Ieşind de după birou, m-am apropiat de ea şi m-am lăsat pe vine în faţa ei. Îmi atrăsese atenţia păpuşa din postav verde, cu capul ca o floarea soarelui, pe care o ţinea atârnând de un picior. Voiam să-i pun o întrebare sau să fac un comentariu hazliu legat de ea, când privirea mi s-a oprit în ochii fetiţei. Avea pupilele dilatate, incredibil de mari, încât am avut impresia că sunt două găuri negre în care te puteai prăbuşi. Brusc, faţa ei rotundă, cu obraji proaspeţi, cu păr lung uşor cârlionţat, cu gura strânsă şi nazul obraznic, s-au topit împrejurul ochilor, ca şi cum din aceştia s-ar fi revărsat o apă neagră peste un portret în acuarelă dizolvându-i liniile şi culorile.

Mi s-a întunecat şi mie privirea. Şi am fost năpădit năvalnic de o amintire din urmă cu câţiva ani. Mă aflam cu Ruxandra în vacanţă pe o insulă grecească din Ciclade. Închiriasem un bungalou izolat, cu două camere şi o terasă albă, într-o livadă de lămâi, smochini şi măsline. Mergeam zilnic la plajă pe un drum ars de soare şi plin de praf, făceam baie într-o lagună turcoaz cu apa caldă, plutind pe o saltea în formă de cactus, ne togoleam în nisipul fin şi încins, ca un cuptor personal, şi oboseala plăcută ne reda încet liniştea şi somnul sănătos, cu visuri bogate şi hrănitoare.

Într-o dimineaţă înainte de trezire am intrat într-un vis neobişnuit care, aveam să constat, avea puterea să primească şi să absoarbă tot ce se întâmpla în afara lui. Visul avea scene foarte precise, cu detalii veridice. Se făcea că intram în diverse încăperi şi clădiri din oraş, încercând să dezleg un mister ajutat de sfaturile unui prieten mai mare. Când afară a început să se lumineze, în timp ce eu visam, Ruxandra s-a trezit şi a făcut diverse lucruri: s-a spălat, şi-a schimbat cămaşa de noapte udă de transpiraţie cu un tricou uscat, a deschis uşa lăsând să intre aerul răcoros de afară, a pus nişte prosoape la uscat, şi-a preparat nişte picături de imunitate cu apă scoasă din frigider. Auzeam şi resimţeam fiecare zgomot şi gest al ei, într-o stare de semitrezie care nu îmi întrerupea însă visul. Acesta continua să curgă în direcţia lui, dar asimila flashurile de trezie provocate de deschiderea uşii sau de zgomotul apei la duş ca pe nişte scene din vis. Visul părea o pastă moale dar rezistentă, greu de rupt, care se deformează la fiecare intruziune din lumea reală şi o cuprinde şi remodelează în gelatina lui transparentă. Ca o lume atotputernică în expansiune, înghiţea fragmentele de realitate şi le transforma în episoade din propria lui înlănţuire.

Acum, în faţa fetiţei serioase, privindu-mă în ochi, am avut aceeaşi senzaţie, dar cumva în sens invers. Nu mă aflam într-un vis atotstăpânitor, capabil să digere lumea treziei; acum, realitatea mea banală părea să se fi fisurat, asaltată de visuri fugitive şi de emoţii puternice ce o loveau ca nişte berbeci de asediu împotriva unei cetăţi medievale. Pieliţa fină dar incasabilă a treziei mele era perforată de fragmente de coşmar care se infiltrau şi se doreau primite în viaţa reală.

Literalmente orbit de această invazie de tenebre calde din interior, ca şi cum aş fi avut un leşin, m-am tras pe dibuite înapoi, lovindu-mă cu pulpele de masa joasă pentru primirea oaspeţilor şi încercând să mă aşez pe unul din fotoliile din piele maro, bogat şi confortabil. Mi se întâmplă adeseori să am mici crize de leşin, atunci când mă scol brusc din pat şi creierul îşi pierde oxigenul. Deşi firul conştiinţei nu mi se rupe, ca o flacără de lumânare în întuneric, preţ de mai multe secunde nu mai ştiu unde mă aflu. Chiar dacă ochii deschişi dar orbi sfârşesc prin a-mi aduce înapoi imaginea încăperii, aceasta îmi e străină, parcă m-aş afla în alte timpuri. Oare chiar acesta sunt eu? Chiar aceasta e camera? mă întreb, nevenindu-mi să cred că mă aflu totuşi atât de departe. Treptat, străbătând planuri de realitate, adăugând mirare peste mirare, mă reîntorc în salturi în mine, tot mai aproape de locul de unde am decolat la ameţeală. Şi pe măsură ce lucrurile se limpezesc, îmi revine în sfârşit şi conştiinţa care mă ancorează în realitatea din jur.

Când ameţeala este mai severă şi nu mai văd şi percep nimic, firul de luciditate mă previne să am grijă să nu cad şi să nu mă lovesc sau să mă rănesc. Atunci fie încerc să mă sprijin de o mobilă apropiată, o masă, un pat, o uşă, care îmi amintesc că s-ar afla lângă mine, fie mă las pe vine, ciucit la podea, cu un rest de control asupra corpului pe care nu vreau să-l pierd. Şi de astă dată, deşi mă ridicasem probabil prea brusc de lângă fetiţă, sau fusesem cotropit de întunericul din pupilele ei, am reuşit să ajung la fotoliul de piele maro şi să mă trântesc în el, bucuros că, în ciuda nopţii prin care orbecăiam, nu voi cădea neputincios la podea.

– Ai ameţit? Te simţi bine?

Am simţit vag că fetiţa mă prinsese de palma stângă, care se lăsase pe braţul fotoliului. Dar vocea ei venea din altă lume, înstrăinată, sau poate eu eram la mai multe straturi de realitate distanţă faţă de biroul de decan. În orice caz, era o voce serioasă şi îngrijorată, de femeie matură. Era vocea Ruxandrei! Încât cu o sclipire chinuită de conştiinţă m-am întrebat dacă mă aflam în biroul de la facultate, sau avusesem micul leşin acasă şi, în vălurile de beznă în care mă împinsese acesta, nu halucinasem că mă aflu în altă parte. S-a aprins în hăul în care înotam chiar o scânteie de curiozitate: Oare unde voi reveni la suprafaţă? La facultate? Acasă?

Dar drumul înapoi părea mult mai lung decât de obicei, perdeaua neagră de pe minte nu se grăbea să se ridice, iar eu rămâneam rătăcit în labirintul fără forme.

– Ştii cine sunt? am auzit ca prin vată vocea fetiţei lângă mine şi i-am simţit degetele strângându-mi palma stângă.

Nu mi-era deloc clar dacă, în starea aceea, aş fi putut recunoaşte pe cineva. Dar întrebarea mi-a trezit amintirea unei experienţe ciudate, pe care o avusesem nu cu mult timp în urmă, între somn şi trezie. Aşa încât, în loc să ies din micul leşin, am plonjat în acea amintire ca într-un bazin intermediar între negrul conştiinţei izolate şi lumile reale din care aceasta fusese extrasă.

În urmă cu câteva zile, obosit de mersul prin magazine după cumpărături pentru concediu, cu care ne ocupasem amiaza, m-am culcat în jur de ora patru. Pe la ora cinci, m-am trezit buimac, continuând totuşi să dorm, între două ape. Ruxandra era în pat în dreapta mea, luase laptopul pe genunchi şi lucra pe el. În vis ajunsesem deja la mare, într-un peisaj complicat, cu golfuri izolate de nisip, unde se ajungea coborând printre pereţi de stâncă. Până atunci eu unul nu făcusem încă baie, în timp ce Ruxandra se scăldase deja de câteva ori şi nu mai voia să facă o nouă coborâre la mal. Frustrat, m-am hotărât să plec singur, fără să-i mai cer să mă însoţească. Ea era lângă mine, în pat, lucrând la computer. O vedeam însă ca prin sclipiri de realitate, nu reuşeam să mă trezesc, nici să deschid ochii.

În ciuda orbirii şi a greutăţii de plumb a somnului, m-am ridicat din pat, hotărât să merg la scăldat, cu orice preţ. Localizasem poziţia în care mă aflam în camera din concediu şi ştiam unde e uşa (care coincidea de altfel cu uşa balconului de acasă), aşa că mi-am propus, încăpăţânat, să parcurg distanţa până acolo cu ochii închişi, dacă nu pot altfel. Pipăind cu mâinile marginea patului şi aşternuturile oarecum butucănoase, din pânză de prelată de armată, am pornit pe lângă pat, ca un orb, dându-i ocol către uşă.

Apoi s-a întâmplat ceva ciudat: după ce parcursesem cele două laturi ale patului şi ar fi trebuit să mă apropii de uşă, mi s-a părut că am auzit o şoaptă din spate. M-am opintit să deschid ochii şi, într-o scurtă străfulgerare, am văzut că Ruxandra era tot în pat, lucrând la computerul de pe genunchi, dar alături de ea se mai afla cineva. O clipă, am simţit un impuls de gelozie revoltată: cum adică, nici nu apucasem să plec să fac singur baia, şi un alt bărbat apăruse în pat lângă Ruxandra? Dar imediat am avut intuiţia că cel dormind eram chiar eu. Din nou orb, am pipăit la întâmplare picioarele celui întins, îmbrăcate în pijamaua de pânză raiată în care dorm chiar acum. Nici nu am mai avut nevoie să ating restul corpului întins, era limpede că sunt eu dormind.

M-am întors spre Ruxandra, să o întreb dacă ea vede ce se întâmplă. Aceeaşi greutate aproape de neînvins nu îmi permitea să deschid ochii (şi de fapt să mă trezesc), încât, după ce am localizat-o printr-un flash scurt, bătând la laptop, am întrebat-o dacă ea mă vede.

– Da, mi-a răspuns liniştită.

– Cu ce sunt îmbrăcat? am continuat.

– Cu pijamaua albastră raiată. Dar unde vrei să pleci aşa? Trebuie să iei pe tine alte haine.

Nu schimbatul hainelor era însă grija mea.

– Şi pe mine dormind în pat lângă tine mă vezi?

– Da, a răspuns ea, fără să resimtă nici o contradicţie.

Mi-a trecut prin cap că acela care se ridicase din pat şi voia să plece la scăldat este doar spiritul meu, doar dublul de vis, şi că de fapt ea nu mă vede pe mine cel ridicat în picioare, ci doar pe cel culcat în pat. Aproape furios că nu reuşesc să deschid ochii, am întrebat-o dacă mă vede şi pe mine cel care vorbeam cu ea, deşi eu sunt dublul meu de vis.

– Nu e adevărat, a spus cel culcat din pat, nu suntem doi.

– Tu să taci, am spus fără să mă întorc, nu faci decât să-mi încurci gândurile.

– Eu nu sunt decât corpul, a strecurat el timid, apoi a tăcut într-adevăr.

– Atunci am o mare problemă, i-am spus eu Ruxandrei. Nu mai ştiu care sunt cel treaz şi cel adormit. Eşti sigură că mă vezi?

– Eu te văd. Doar că tu ţii ochii închişi.

Am înţeles că problema mea venea de la faptul că nu reuşeam să ridic pleoapele. Făcând un efort incredibil de mare, de parcă fusesem îngropat pe plajă în nisip şi trebuia să mă ridic singur dintre aluviunile calde, m-am forţat să deschid ochii. Eram în pat lângă Ruxandra, care lucra le computerul ţinut pe genunchi. I-am povestit visul până am făcut-o să râdă şi ea m-a îndemnat să vin să-l scriu în caiet (după câţi ani în care nu am mai avut tragerea de inimă sau curajul de a-mi transcrie visele?).

– Şi l-ai transcris până la urmă?! mă întrebă cu o undă de mustrare în glas Ruxandra.

Dar mi-am dat imediat seama că nu era vocea Ruxandrei, ci a fetiţei care mă ţinea în continuare de mână, în cabinetul de la decanat. Din ce cauză le confundasem, ce intonaţie aveau în comun, în ciuda faptului că una din voci avea catifelarea zglobie a copilăriei, iar cealaltă căldura liniştitoare a maturităţii?

– De ce nu mai ţii jurnalul de vise? mă certa în continuare fetiţa. Uite ce ţi se întâmplă acum!

Nu cuvintele ei de reproş mă îngrijorau însă, ci faptul că leşinul meu conştient nu lua sfârşit. Poate că amintirea visului de dedublare nu durase decât câteva secunde, ca un film accelerat, derulat aproape instantaneu, dar eu aveam impresia că îl retrăisem pe larg şi că în mod normal ar fi trebuit să-mi revin de mult timp. Dar ochii îmi rămâneau în continuare împăienjeniţi de o ceaţă neagră depusă înăuntrul lor, sau înăuntrul capului, iar trupul, deşi îl simţeam căzut în fotoliu, nu părea gata să îmi dea ascultare. Ce se întâmpla, de ce nu mă trezeam? Şi m-a fulgerat brusc o spaimă: Oare am un atac vascular? Aşa arată un anevrism cerebral?

La secretariat se iscase o întreagă hărmălaie. Portăreasa intrase la secretara şefă să i se plângă că nişte străini pătrunseseră fără învoire în clădire şi se plimbau liber pe la diferite săli.

– Şi tu ce păzeşti?! o bruftului secretara şefă. Cum au trecut de tine?

– Au luat şi cheile de la sălile Popovici şi Phantasma, se încovoie şi mai tare portăreasa.

– Cum? Dar tu ce eşti, păpuşă de cârpă? Ai chemat paza?

– Am încercat, dar paznicul e ieşit din clădire, nu ştiu unde a plecat.

– Asta-i bună! Dar ce, suntem curte fără stăpân, unde intră cine vrea? se enervă secretara şefă.

Stătea în spatele unui birou încărcat de documente şi hârtii. Se întinse spre telefonul aflat într-un colţ şi îl aduse în faţa ei. Formă numărul interior de la Direcţia Administrativă şi ceru să fie trimis un om din serviciul de ordine al universităţii. Apoi se sculă de pe scaun şi ieşi din spatele biroului.

– Haide să văd cine sunt străinii ăştia şi ce doresc.

În acel moment, una din cele două secretare din faţa cabinetului decanului băgă şi ea capul pe uşă:

– Nu ştiu ce se întâmplă cu domnul decan. A intrat la el o fetiţă cam ciudată, îmbrăcată parcă cu o cămaşă de noapte albă şi o păpuşă verde în mână.

– Ea e! sări portăreasa. E unul din cei trei străini.

– Şi tu cum ai lăsat-o să intre? Nu ţi-am spus că trebuie să-i legitimezi pe toţi cei care vor să intre la domnul decan?

– A spus că se cunosc, se apără secretara. Eu de unde să ştiu? Am crezut că sunt rude.

Secretara şefă ieşi din birou, urmată de cele două femei, străbătu micul hol şi cabinetul secretarelor din faţa decanatului şi pătrunse energic în biroul acestuia. Secretara şi portăreasa băgară şi ele capul pe uşa capitonată, curioase să vadă ce se întâmplă înăuntru. Secretara şefă se apropie îngrijorată de bărbatul prăbuşit în fotoliu, încercând să-i atragă atenţia fluturând palma prin faţa ochilor lui goi. Văzând că nu reacţionează, îl scutură uşor de umăr, apoi îl prinse de mână şi îi strânse degetele.

– Poate a făcut un infarct, îşi dădu cu părerea portăreasa, privind peste umărul secretarei şefe.

– Mă duc să aduc un pahar de apă, se oferi secretara, părăsind cabinetul.

Secretara şefă puse mâna pe fruntea bărbatului.

– Nu are febră, constată ea. Ce o fi păţit?

Apoi se întoarse spre fetiţă. Aceasta se aşezase pe canapeaua de piele de culoarea sienei arse de alături, întinsă ca într-un pat, cu capul sprijinit de braţul moale din partea opusă, şi cu o păpuşă de cârpă verde pe piept. Le privea pe femei agitându-se în jurul bărbatului căzut în fotoliu.

– Tu cine eşti? Eşti rudă cu domnul decan? o întrebă secretara şefă, trecând de la tonul autoritar şi mânios la inflexiuni calde, grijulii, ca faţă de un copil.

– Nu o fi fetiţa dânsului? se scutură portăreasa de parcă ar fi avut o revelaţie.

– Nu are copii! îi opri divagaţiile secretara şefă.

– Eu sunt Mesmea, spuse simplu fetiţa, strângând păpuşa la piept şi clipind des.

– Şi nu ştii ce s-a întâmplat cu domnul decan? Aşa era când ai intrat la el?

– O, nu, era plin de viaţă, lucra la birou foarte ocupat, apoi a venit să vorbească cu mine.

– Şi ce s-a întâmplat? De ce a căzut aşa? E bolnav?

– A început să-şi reamintească, spuse oarecum obscur fetiţa, fără să dea alte explicaţii.

(Fragment de roman)