Nicolae Oprea, Poetica Hannei Bota

Prin pregnanţa afirmării valorice, Hanna Bota se încadrează în contingentul nouăzecist al generaţiei postmoderniste, cultivând în paralel proza şi poezia. Ca mulţi congeneri plurivalenţi în exprimare, a debutat editorial cu o culegere de poezii, Candidat pentru ploaia târzie, în 1994, urmat de alte vreo zece grupaje originale. A revenit la fondul liric în volumul recent Mina – noi, toate (Iaşi, Junimea, 2025). Într-un paragraf din nucleul romanului de consacrare Trei femei, cu mine, patru, din 2023, personajul cu funcţie auctorială susţinea programatic atitudinea creatoare specifică: „pentru mine fantezia şi imaginaţia erau reale, uneori mai adevărate decât realitatea din jur“. În discursul poetic, întemeiat pe sudura organică a secvenţelor poematice, continuitatea confesiunii este marcată prin titluri indicate în paranteze. Ficţiunea se împleteşte astfel cu evoluţia existenţială a personajului feminin, proiectată pe ecranul auctorial, impregnat de simţul meditativ şi livresc. În majoritatea poemelor se uzează de colajul inter-textual, inserând în confesiune câte un Cântec, conceput în ritmica poeziei populare ca formă orală primară a creaţiei artistice. Uneori încadrat în rame de basm: „condurii de cenuşăreasă nu-i veneau/ s-a întristat, nu pentru ea,/ ci pentru prinţul care undeva o căuta/ şi n-o găsea/ dramatic soarta lor se va schimba…“. Dezvăluindu-şi intimitatea, eul poetic confesiv depăşeşte pragul imanent al vieţuirii anonime prin atributul cunoaşterii: cunoaşterea de sine şi de lume.

Licenţiată în Teologie şi Filologie, autoarea potenţială a poemului unitar, alcătuit din închegarea secvenţelor confesive şi deopotrivă meditative, împrumută numele sfântului egiptean de origine creştină Mina, protectorul păgubiţilor, cum sugerează în Mina a învăţat să scrie: „fratele ei i-a spus că/ îngerii nu există/ arhangheli nici atât/ nu e sigur nici că ea,/ Mina, ar fi fost numită/ după numele unui sfânt/ un fel de câine invizibil/ pe o foaie de hârtie/ cu litere căpiate/ descâlcindu-le ca pe un ghem/ a doua zi literele din caiet/ erau gata aşezate în caiet“. Dedublarea din poemul care deschide grupajul Minei, (am întâlnit-o într-o zi), inaugurează calea trăirilor semnificative cu tentă biografică: „zbura cu gândul/ peste timpuri apuse/ din preistorie/ spre viitorul fragil/…/ era ea, Mina/ era ea, noi toate/ eram eu/ urmărindu-mă/ prin istorie/ dând roată“. Iar naşterea Minei este percepută ca o apariţie arhetipală în poemul (cum te-ai născut): „istoria poporului meu/ şi a femeilor toate/ stă pitită-n poveşti/ ia şi citeşte/ cântecul Minei/ cântecul tău şi al meu/ balauri, zâne şi lupi:/ măştile-s noi/ aceleaşi dureri“. Modelul platonic al feminităţii sensibile şi culte este conturat plastic şi expresiv urmărind evoluţia existenţială a Minei, de la copila zburdalnică până la ipostaza maternă. Viaţa ei cenuşie (cum sună un titlu) devine treptat semnificativă, potenţată de trăirile interioare: „cine crede în lumină/ să-i fie veşmânt/ există şi sfinţi pe pământ…/ chiar şi în blocul din cartier// durerile ei/ cartea ei –/ povestea noastră a toate“.

Etapele devenirii personajului liric sunt reconstituite pe fundalul realităţii respingătoare, încă din momentul naşterii: „era toamnă/ când s-a născut Mina/ ploile inundaseră oraşul pustiu/…/caloriferele erau reci/ apă nu era în conducte/ dar/ în căsuţa bunicilor/ focul duduia în soba de tuci/ fata creştea într-o lună/ cât alţii într-o vară/ şi-o lună împreună“. Dar în satul „unde a fost hrănită“ va reuşi să evadeze din lumea reală cu ajutorul fanteziei şi visării: „peste noapte veneau ielele pădurii/ şi o hrăneau cu lapte fermecat/ scăpând-o de boli şi deochi/ înzestrând-o cu aripi/ ce înmugureau nevăzute/ din tâmple şi glezne/…/ în zilele/ nopţile acelea/ libertatea fiinţei/ s-a strecurat în trupul de fată/ ca ispita în Edenul interzis“. Întâmplările trăite sunt reproduse ca episoade simbolice din romanul vieţii sale. În (Mina are un nou prieten) semnele iubirii sunt asociate cu revelaţia divinităţii protectoare în amalgamul de real/imaginar, când dialoghează cu „prietenul imaginar“: „de când s-a rugat ea/ dumnezeului de hârtie/ s-a întâmplat ca/ potaia bunicului/ să iasă afară din somn/ să coboare din vis/ direct în poala ei/ ori pe caietul de scris/…/Cântec:/ din când în când venea şi Dumnezeu/ stăteau de vorbă nevăzuţi toţi trei/ ca nişte moşuleţi deştepţi/ şezând pe o bancă lângă eleşteu“.

Semnificativ în privinţa conştientizării condiţiei efemere este episodul maternităţii: „Mina a devenit mamă/ nu va schimba acest rol cu nimeni/ oricât de greu îi va fi// oricât de mult ar dori/ cineva să se strecoare/ între ei/…/ să moară dragul mamii/ Te-am născut să te dau morţii/ ea singură, perfidă/ se va strecura în ziua aceea/ – necunoscută zi –/ între noi“. Adăugând metaforic şi rostirea populară din Cântec: „florile sunt să-nflorească/ treaba apei e să curgă/ păsările sunt să zboare/ soarta omului, să moară“. Nefericirea conjugală reflectă perspectivele contrarii ale partenerilor despre viaţă şi universul perceput în registru meditativ: „el vede o pasăre pe o creangă/ea vede o pasăre pe o creangă/ dar aude şi trilul ei/ vede în gând cuibul/ îi cunoaşte şi zborul/ migraţia stolului către toamnă// el vede maşini/ aude frâne, înjurături şi claxoane// ea vede copaci/ le ghiceşte-nflorirea, rodirea/ le vede îngălbenirea/ cu frunze grămadă căzând/ el striveşte sub talpă o ghindă/ ea ştie că-n ea era ascunsă întreaga pădure“. Maturizându-se treptat cu ajutorul cunoaşterii, după ce şi-a făcut bagajele, Mina se avântă aventuroasă, căutând o viaţă de vis, ca laitmotiv al aspiraţiei ideale, înspre o insulă tropicală plutitoare: „o viaţă de vis// apoi insula a început să înoate/ să despice apa mării/ tot mai alert/ spinteca valurile/ cu tot ce purta pe spatele ei/ fata se ţinea de trunchiul palmierilor/ să nu cadă în apă// insula ei/ peşte uriaş ca-n povestea lui Iona/ din Biblie/ sau poate acela din teatrul scris de Sorescu/ viaţa ei de vis înota/ cu viteza unui coşmar/ exotic“.

Dincolo de prelungirea discursului poetic înspre fantastic, Hanna Bota converteşte în chip original visul romantic în cadrul unui gen particular de onirism estetic, asemănător direcţiei promovate de Leonid Dimov sau Dumitru Ţepeneag în opera lor. Prin visul ipotetic totul se împlineşte şi evenimentele vieţii se armonizează. În viziunea poetei, Mina ajunge să amortizeze efectele realului respingător prin cunoaştere şi sensibilitate. Cum recunoaşte în calitate de substitut al autoarei într-un definitoriu Cântec, multiplicându-se în imaginar: „Mina-sirena sunt eu…/Scufiţa Roşie/ şi Albă ca Zăpada/ Vrăjitoarea cea rea/ şi Ileana Cosânzeana/ zâna lacului,/ fata moşneagului/ toate sunt Mina:/ căutaţi-mă în basme/ prin poezie mă răscumpăr/ sunt Cătălina/ îndrăgostită de Luceafăr/ şi nu-l implor să coboare/ alunecând pe-o rază/ ci să mă ridice/ pe mine în soare“. Raportul dintre vis şi real reflectă, în fond, relaţia dintre fenomene şi trăirile interioare care le determină.

Sub un titlu aparent ezoteric, Hanna Bota a conturat un discurs poetic complex şi inteligent omogenizat, cu atribute simbolice. Înclinaţia spre joc şi ironie potenţează semnificativ concepţia originală. Ultimul poem al grupajului Mina – noi toate pare un catalog al femeilor cu funcţie metafizică – nelipsind „Ana-Hanna/ şi eu şi ea şi ele“ – încheiat cu evocarea Evei primordiale: „femeia din ceruri/ aceeaşi Evă/ păşind din paradis/ de data aceasta/ cu balaurul-şarpe la picioare“. Nu întâmplător episodul naşterii arhetipale a personajului liric din contextul unei arte poetice este reprodus pe manşeta copertei a patra. Completat cu gratitudinea autoarei: „Mulţumesc tuturor femeilor care mi-au arătat feţele Minei, în special Oanei Stanciu, pentru multele discuţii despre sens, nonsens şi biruinţă“.