Mircea Moţ, Un safari simbolic

image description

Ceea ce spune despre sine un personaj din romanul lui Mihai Măniuţiu, Safari (Humanitas, 2025) defineşte până la un punct şi condiţia celorlalte personaje ale cărţii. Afirmând cu o nereţinută sinceritate că nu are ce mărturisi, el îşi dezvăluie în ultimă instanţă un vid lăuntric, cu atât mai puternic cu cât îi lipsesc acele „cutiuţe“ ce adăpostesc poveştile, capacitatea sa de a imagina sau de a se lăsa sedus de imaginar, dar şi reperele unei traiectorii existenţiale: „Nu mă sustrag: despre mine n-am ce mărturisi. În creierul meu nu-s o droaie de cutiuţe cu poveşti“. Descoperirea de sine, echivalând cu acceptarea sa în lume, indiferent pe ce cale, pe care uşi, scoate la iveală un amestec de sensibilitate şi mortificare a propriului trup: „însă lucrul de care m-am prins la un moment dat, ca o descoperire, ca un alt fel de a fi primit în lume, fie şi pe uşa din dos sau pe alte uşi, la fel de ascunse de vreme ce altele nu-s, este că o parte din mine doare, dacă dai, şi o alta nu doare, oricât, oricum ai da“. Sau: „Într-o parte simt durere, în cealaltă trebuie să insişti mult ca să simt că ar fi măcar o posibilitate a durerii“. Este pentru el o descoperire de care se foloseşte pentru a se proteja: „Am ţinut pentru mine descoperirea asta şi i-am lăsat să dea, cât încape, în partea care nu doare“.

Conştiinţa estetică a autorului şi o anumită perspectivă asupra literaturii temperează accentele ludice şi atitudinile detaşate, fiindcă scriitorul are în atenţie o experienţă existenţială revelatoare pentru condiţia personajelor cărţii.

Locul în care trăiesc personajele, mai exact unde „se află“, este un spaţiu închis, care le impune indivizilor nişte limite proiectând asupra lor evidente semnificaţii, prin felul în care este numit şi implicit acceptat acest loc: „Locul unde ne aflam avea multe nume. Fiecare‑i zicea după capul lui. După cum se nimerea cine‑i şeful“. Este un spaţiu numit/acceptat ca fiind „celula“, cu limitele sale violente, dar şi „cuibul“, cu sugestii de adăpost pentru condiţia vieţuitoarelor, ce nu exclude, totuşi, eliberarea prin zbor. Incubatorul aminteşte dezvoltarea embrionului păsărilor, în timp ce „seiful“ readuce în atenţie ideea de închidere dar şi de protecţie în faţa lumii de afară, apoi „sălaşul“ ca trimitere la improvizată şi vremelnică o „casa albastră“ (nu trebuie neglijate semnificaţiile „albastrului“), pentru a se reveni la aceeaşi condiţie de vieţuitoare, prin „casa cu păsări“, întărind şi aceasta ideea de zbor, în sfârşit, „seminarul“, cu bine cunoscutele lui conotaţii: „Că degeaba se bătea‑n piept Proletaru, spoiala de şef nu stătea bine pe el. Celula, Cuibul, Incubatorul, Seiful, Sălaşul, Casa albastră, Casa cu păsări, Seminarul“. Dar, mai ales, indiferent de cum este numit, spaţiul este asociat unei sugestive şi dorite evoluţii: „Clopotaru protesta: Până şi‑n asta e nevoie de unitate. N‑atingi esenţa fără unitate. Tare‑i plăcea să zică «esenţă». Proletaru îşi vântura degetul arătător spre tavan: Aicea, în Incubator. Adică în Clocitoare. Să ne dezvoltăm în sensul dorit“.

Semnificaţiile spaţiului sunt bine accentuate şi de naratorul care îşi descrie cămăruţa: „În Clocitoare, în Incubator, eu aveam o cămăruţă îngustă, cam cât o debara, în care depozitaseră vechituri de‑ale lor. (…) Pereţii îs toţi albaştri, coşcoviţi, şi-s zugrăvite păsări peste tot, şi pe tavane, şi pe culoare. Pentru noi le‑a pictat ăla de le‑o pictat, susţinea Proletaru. Când ne‑om lua zborul, atunci să te ţii! Să vezi numa’ când ieşim de la strâmtoare. Din catacombe. Se vedea pe el că are un fel de fluturare şi de excitaţie când zicea asta. Bă frate, ce catacombe? Casa, ce‑i drept, stătea să se dărâme peste noi, scârţâiau toate, mai ales scara ce ducea la etaj. Dar era dată cu albastru şi avea ferestre. Păi cum, asta‑i catacombă? Asta‑i ceva subteran şi pe dedesubt? Singurii pe dedesubt, în sensul că chiar aşa stătea treaba, eram noi. Eram pe dedesubt de orice“.

Personajele au porecle, ele sunt Boggy sau Clopotarul, ca o sugestie că nu au dreptul la o identitate recunoscută, condiţie pe care şi-o acceptă de altfel: „De-nţeles am înţeles de la bun început că nu era îngăduit să ne strigăm pe numele din buletin. Indiferent dacă era al doilea sau al treilea buletin, fabricat ca la carte şi parafat. De‑aia ne porecleam“. Personajele vorbesc în permanenţă, schiţează „poveşti“, emit grav păreri, intră in dialog, povestesc sau despre ele se povesteşte, ca şi cum mecanismul limbajului le-ar legitima în ultimă instanţă existenţa. Uneori povestesc secvenţe din propria viaţă cu iluzia că în felul acesta pot dobândi chiar certitudinea propriei existenţe

Realismul dur al lui Mihai Măniuţiu nu exclude secvenţe cu accente fantastice sau onirice, după cum reţin atenţia prezenţe simbolice bine motivate în universul romanului. Fereastra asociată spaţiului închis în care vieţuiesc personajele trimite la o posibilă deschidere şi libertate. Fereastra produce frică. Întrebat „de ce ţi-a fost frică la viaţa ta“, un personaj nu ezită: „De o fereastră, i-am zis. De fereastra din camera mea, când eram mic. De fereastră mă temeam“. Este o fereastră care se ascunde semnificativ, ascunzând la rândul ei; mai mult, este plasată într-un loc greu accesibil: „fereastra se ascundea cumva de mine şi ascundea tot soiul de chestii. Nu mă uitam la ea în fiecare zi. Era prea sus, căţărată pe perete, într-o nişă ca de mansardă. Sigur, uneori intram la idei şi mă uitam prin geam de cinci-şase ori într-o zi“.

Dar ceea ce contează cu adevărat este că personajele stau sub semnul unui simbolic safari. Cu menţiunea că nu acţiunea le este caracteristică. Pentru aceste personaje contează mai mult fotografia unui safari decât vânătoarea în sine, imaginea realităţii, mai uşor de privit şi de perceput decât ceea ce ar îngădui o fereastră: „facem safari şi cu asta nu-i de glumă, cine are urechi de-nţeles, să-nţeleagă, că mai mult contează poza cu animalul răpus şi cu vânătorul decât animalul sau vânătoarea sau alte amănunte“. Unul dintre personaje insistă, de altfel, asupra imortalizării prin fotografie a evenimentului, fiindcă fotografia devine dovada certă că aceste personaje există: „Când vânezi, da’ nu să vânezi de tot, ca să faci poze cu vânatu’ încă viu (…). Aha, am zis, vânatu’ nostru nu tre’ să rămână nici mort, nici viu. Da’ tre’ să se afle că a fost vânat şi să se facă fotografii“. Nu este exclusă ideea că vânătoarea s-ar finaliza cu o victorie a vânătorului asupra lui însuşi: „profilul vânatului mi-a plăcut. Parcă aş fi fost eu (…) Că dacă profilu’ vânatului e invers total decât al tău, care-l vânezi, nu e ok, că e fără atracţie şi fără magnet“. Nu în ultimul rând, acest safari devine pentru personaj certitudinea că există pur şi simplu: „Suntem invizibili. Ca şi cum n-am exista. Şi la safari, zbang!, începem să existăm“.

Personajele romanului se documentează minuţios, pe bază de „fiţuici“ pentru un safari, prin care ele înţeleg cu totul altceva, „că aşa-i zicea la ce ticluiam noi“. Nu le este dat însă acel safari prin care, învingând animalul, şi-ar învinge propria animalitate.

Finalul romanului lasă locul unei realităţi care, implicând simbolul, trimite la semnificaţii mitice. Trupul personajului matur se scurge în acela al copilului pentru ca la rândul său acesta să treacă în al Fetei (cu majusculă), ca promisiune a unei naşteri cu totul aparte, fără a fi exclusă trecerea în mineral şi în inconsistenţa cenuşii: „Şi trupul meu s-a scurs în întregime în el. Şi el s-a scurs în trupul Fetei (…). Şi Fata ţinea în mână o pietricică. Aia de care-mi vorbea Pinguinu, că te transformi în ea, când nici cenuşă, nici pământ putrezit nu vrei să fii. O ţinea în pumn şi strângea pumnul să nu mă scape în râu, în puhoiul de pietricele care se învolbura sub noi“.

Subtil construit, cu semnificative trimiteri la relaţia individului cu limita şi cu libertatea, sub semnul dreptului omului la identitate, romanul lui Mihai Măniuţiu este o apariţie editorială demnă de toată atenţia.