Ştefan Melancu, Poezia – partea şi întregul

Impresionanta şi eleganta antologie Soarele din oglindă a lui Mihai Măniuţiu (Editura Şcoala Ardeleană, 2024, 704 p., cu ilustraţii de Dragoş Pătraşcu şi cu o selecţie de texte privind receptarea critică a poetului) relevă imaginea unei structuri scriitoriceşti aparte şi complexe, a cărei înţelegere poate fi căutată, între altele, într-o anumită poziţionare pe care poezia autorului o are faţă de celelalte componente ale creaţiei sale. Poet de cursă lungă, cu o creaţie întinsă de la Istorii pe care n-am să le scriu, debutul poetic din 1998, la volumul celelalte lucruri inutile, din 2022, Mihai Măniuţiu este totodată un prozator cu o şi mai lungă reprezentare, debutul editorial propriu-zis făcându-şi-l cu volumul Un zeu aproape muritor, în 1982, urmat de o serie de volume în aceeaşi direcţie, cel mai recent fiind romanul Safari, din 2025, integrat în Trilogia căderii (sau a prăbuşirii, cu un alt termen). De asemenea, Mihai Măniuţiu este un eseist exersat în teoria şi arta spectacolului şi, în plus, face parte dintre regizorii actuali printre cei mai prestigioşi, cu o carieră începută şi mai devreme – în 1977, cu Oedip salvat, piesa lui Radu Stanca, urmată, în 1979, de Perşii lui Eschil, autorii tragediei antice fiind, de altfel, printre preocupările sale majore, alături de teatrul cehovian şi shakesperian sau cel camusian şi ionescian. Cum se împacă toate aceste determinaţii, venind dinspre proză, eseistică şi deopotrivă dinspre creaţia regizorală, cu poezia sa? O spune într-un recent interviu (din România literară, nr. 3, a.c.) Mihai Măniuţiu însuşi: printr-o coabitare, recunoscându-şi, ca ţinând de componenta sa structurală, calea dublului, cea a scriitorului şi cea, în sens larg, a omului de teatru („calea dublului e cea care mi se potriveşte – cea care mă exprimă“). Oprindu-mă asupra dimensiunii poetice, aş spune că tocmai o astfel de cale poate fi una din direcţiile semnificative de interpretare. Şi aceasta, întrucât imaginarul pe care Mihai Măniuţiu îl desfăşoară în poezie preia – fără a-şi diminua autenticitatea discursului – anumite reflexii din imaginarul narativ, cum sunt cele legate de dimensiunea onirică şi fantastă ori de erodarea fiinţei la nivel identitar, alături de fisurarea sacrului, prezente încă în prozele din Un zeu aproape muritor; sau ilustrări ale unor situaţii circumscriind limitele dezumanizării, până la caricaturizare, şi ale expulzării metafizicului, cum se poate vedea în Aventurile hingherului în Balkania, 2015. După cum, la fel, pot fi văzute inflexiuni ale eseisticii (problematica măştii, corporale şi existenţiale, spre exemplu, teoretizată în Despre mască şi iluzie, 2007) sau ale creaţiei regizorale, cu impunerea unei predilecţii pentru fragmentarea discursului alipit „receptării caleidoscopice şi teatrale“ a lumii (Irina Petraş) ori ilustrând „postura unui spectator cu impulsuri interactive“ (Gheorghe Grigurcu) – odată cu reprezentări, aş adăuga, date, de pildă, de elemente, cum sunt cele existente într-o montare destul de recentă a piesei Cei drepţi, ţinînd de irizări etice şi ontologice filtrate prin problematica absurdului existenţial.

Urmărind specificitatea discursului poetic prin evoluţia de la un volum la altul, redată de selecţia pe care o oferă antologia de faţă, sunt de văzut mai întâi temele mari pe care le circumscrie poezia lui Mihai Măniuţiu şi recurenţa pe care o îmbracă de la o etapă la alta. Una dintre acestea o reprezintă configurarea unui existenţial sub semnul oniricului şi al imaginarului de sorginte suprarealistă, desfăşurat încă de la începuturile poetice, în poemele din Istorii pe care n-am să le scriu, „fanteziste şi tensionate“ (în sublinierea lui Ion Bogdan Lefter), şi îndeosebi în ciclul intitulat Dacă adormi – unde visarea, sub semnul condiţionalui, aşază fiinţa alături de „sufletul unui om într-o colivie“ şi de „demonii pitici“ ce „apar la răscruci“, demoni pentru care poezia însăşi poate fi un act al exorcizării (exorcizare înţeleasă de Dan C. Mihăilescu ca un termen-cheie în reprezentarea creaţiei lui Mihai Măniuţiu). Totodată, acelaşi oniric implică o dimensiune aparte a morţii, exorcizată şi aceasta şi particularizată printr-o sugestivă detaşare („Vino, tânără moarte, de-acum eşti numai şi numai a mea“). Moarte care în ciclul Reportaje din volumul În Balkania, eu şi ceilalţi demoni (2011), sub un acelaşi imaginar suprarealist capătă întruchiparea unor „morţi rozalii“, cu extinderea lanţului trofic („lupii de porţelan“ care „ni se injectează de-a dreptul în vene“ şi care „trăiesc odată cu noi mor odată cu noi“), sub semnul vulnerabilităţii – „vulnerabil / pe cea mai de sus treaptă a / lanţului trofic (…) /sufletul meu caută târâş-grăpiş să se caţăre/ neantul de aproape e tot mai aproape “ –, cu deconstruirea sacrului („un îngeraş bleg pe crucea unui mormânt“) şi punerea acestuia sub inflexiunea derizoriului fixat în cotidian: „lamentaţia/ baioneta cu care a ajutat/ la coborârea corpului mort de pe cruce// centurionul claxoneaxă îşi aprinde o ţigară“; sau, cu aceeaşi „asumarea a muritudinii“, cum o numeşte Irina Petraş comentând volumul Vertij (2014), impunerea unui imaginar marcat ironic („lumea-i atât de frumoasă că sigur ascunde o comoară mai mare/ spunea mama mea abia gângăvind de pe patul ei de spital“, lumea-i atât de frumoasă) şi în care logosul însuşi s-a pulverizat („în gura mea/ cuvintele mor/ ca-n gura mamei mele foarte bolnave“, azi). Rămânând la aceeaşi dimensiune a muritudinii, aş spune că poemul poate cel mai grav ca tonalitate din întrega poezie a lui Măniuţiu este cel intitulat Elegie, din volumul de debut, tulburător prin relaţionarea dintre un real atroce tocmai prin insignifianţa sa („ai murit într-un anotimp fără muşte/ pentru o epocă atât de săracă în semne“) şi strigătul fiinţial relevant doar în siajul oniricului, redat prin ampla şi obsedanta repetiţie din final: „mă îmbrăţişai şi din trupul tău gârbov ţâşneau/ ape negre o sudoare neagră (…) / iar tu continuai să mă strângi în braţe «să se termine odată/ să se termine/ să se termine/ să se termine odată/ să se termine/ să se termine…» “. Există apoi tematica ilustrând satiric un timp decăzut, trăit la întretăierea unor epoci incongruente (postdecembriste), cu „Tremurul Patriei, lângă noi, plin de zorzoane“, erodat de o „memorie a îngenuncherilor“ şi de o „împăcată scufundare“ (volumul Scene de masă, 2001). Sau cea a poemelor metafizice, proiectate temporal în imaginarul copilăriei din volumul Tu (2016), unul dintre cele mai consistente şi necesitând o analiză aparte a întregului său conţinut, amintind de psalmii arghezieni şi cu inflexiuni dinspre ludicul sorescian, însă cu o deconstruire a metafizicului într-o cheie poetică autentic personalizată. Ori tematica biograficului individualizat, precum cel din ciclul Irvine şi primprejur (Scrisori din America), din volumul Până una-alta (2012), sau, şi mai elocvent, din saga familială transpusă în Avionul fantomă (2017), cu portretul tatălui între litanie şi dezeroizare, cel al mamei – în „regatul“ căreia „sunt numai cioburi de oglinzi“, impunând imaginea tulburătoare a „mormântului“ acesteia („mormântul tău mamă e un cuţit / şi de cuţitul ăsta nu am unde să fug“) – alături de portretul fiului, a cărui imagine e construită compensatoriu, fie şi iluzoriu, faţă de răul existenţial al lumii. Alte volume, asupra cărora se poate zăbovi îndelung, redau imaginarul sinuciderii lui Urmuz (urmuz. 23 noiembrie 1923, 2018), într-o serie de poeme sumbre şi cu aspect scenic, în timp ce în alte părţi se dezvăluie notaţia unui cotidian învăluit de privirea resemnată în faţa căderii perpetue a fiinţei („doamne / cât de mult/ cad / cât de mult / am căzut“), alături de proiecţia unei alte vârste în „oglinda neagră în care nu-ţi mai vezi chipul“ (precum în poemele cât de mult şi portret de clovn la bătrâneţe, din volumul Şi încă ceva, 2019). În sfârşit, e de urmărit imaginarul prezent în volumul final, Celelalte lucruri inutile, 2022 (printre cele mai bune, în sublinierea criticului Ion Pop), din care merită amintit aici mai cu seamă seriile poematice cu subtitlul legendă, ce redau – cu ironicul, laconismul şi fragmentarismul expresiei specifice stilisticii poetice a lui Mihai Măniuţiu – raportări într-o ordine arhetipală ale eului poetic, fragil şi resemnat, la lumea în care vieţuieşte; poeme ale neliniştii, cum le numeşte Mihai Măniuţiu însuşi în circumscrierea pe care i-o face volumului la una din lansările acestuia. O nelinişte ce poate fi, de altfel, urmărită peste tot în poezia sa, pusă sub semnul unui scepticism fără întoarcere, al lui „totu-i greşit“, îmbrăcat însă într-o funciară detaşare, precum în poemul soarele din oglindă (din volumul Bufonerii şi litanii, 2020) ce dă titlul antologiei: „mă uit în tunelul cu luminiţe/ şi / mamă mamă / (aşa mi se pare) totu-i greşit// (…) mă uit mă tot uit la soarele din oglindă/ şi după aia îmi spun / să nu mă mai uit“.