Mirela Nagâţ, În contra direcţiei de astăzi…

Din capul locului trebuie spus că noul volum al lui Bogdan-Alexandru Stănescu (Peştii cubanezi. Un secol de eseuri, Bucureşti, Editura Trei, 2025, 255 p.) e unul polemic. Rechizitoriul lui e contra a ceea ce numeşte „ideologizarea actului lecturii“, expunând pragmatic consecinţele: cititul nu mai poate fi inocent „politic“, cititorul vânează greşelile conştiente sau nu ale autorului, iar consecinţa e o tendinţă spre autocenzură sau chiar cenzură, cum vedem în alte ţări, prin rescrieri şi epurări în urma cititului „senzitiv“. „Se doreşte cu nesaţ ca literatura să devină cuminte, propagandistică şi tautologică“, constată sarcastic scriitorul.

Evident, e o reflecţie decantată, la doi ani şi jumătate de la polemica iscată în jurul romanului său, Copilăria lui Kaspar Hauser, acuzat de rasism. (Naratorul, personajul principal, proiecta acolo un limbaj şi o privire crude asupra romilor, explicabile în atmosfera discriminatorie a anilor ’90, evocată în poveste.) Această polemică inflamată, care-a degenerat în forme de linşaj digital, e punctul care amorsează o rafinată analiză, metaliterară şi foarte personală, totodată, expusă în volumul de faţă. Structura e ingenioasă, cu un caracter demonstrativ vădit: la început e enunţat ceea ce am putea numi, cu un clişeu eficient, „profesiunea de credinţă“, pentru ca apoi să curgă demonstraţia motorului său ideatic: zece studii de caz, revizitarea unor eseuri celebre ale secolului trecut, semnate de nume cu rezonanţă, printre care Susan Sontag, Virginia Woolf, George Orwell sau Camus.

În ce crede Bogdan-Alexandru Stănescu? În interioritatea germinativă, în rolul literaturii de a arăta lumea aşa cum e, „simplul fapt de a o exhiba ca atare [fiind] o formă superioară de a o critica“. „Interioritatea“ e un termen-cheie în această demonstraţie care trimite la intimul biografic, la spaţiul lăuntric unde fermentează rănile, reveriile, proiecţiile hermeneutice. În lumina lui citim şi sensul titlului cărţii, o metaforă în care „peştii cubanezi“, timbrele colorate ale copilăriei terne din ultimul deceniu comunist, sunt acum autorii recitiţi, eroii unei lumi dispărute, care, în ceea ce pare criza actuală a literaturii, îl ajută să-şi prezerve spaţiul interior. Bogdan-Alexandru Stănescu nu vorbeşte explicit despre o „criză“, dar semnalul de alarmă pe care-l trage o sugerează. Îi sare în ochi erodarea statutului ficţiunii în ultimele decenii, ca şi cum publicul n-ar mai avea încredere în literatură, mai exact, în literaturizarea realităţii, spune el. Consideră, în parte responsabilă, industria de carte, cu discursul ei „semicorporatist“, în care „tema, subiectul şi încadrarea ideologică a autorului devin mai importante decât textul“.

„Interioritatea“ e pusă în scenă în cele zece analize propuse, cu o metodologie asumată aproape programatic: metoda „textul şi biografia“. Miza polemică e evidentă, Bogdan-Alexandru Stănescu ne arată cum poate fi eludată politizarea interpretării, prin recursul la biografia autorilor, concentrându-se pe identificarea impulsului care a determinat scrierea eseurilor respective. Iar sondarea nu campează în primul strat al palierului existenţial, posibil contaminat de politic, ci caută ţesutul adânc, „o biografie a suferinţei“.

Aşadar, o investigaţie care sintetizează erudit contexte istorice, livreşti, poveşti de familie, ipoteze din zona psihanalitică, cu spaţii inevitabil neacoperite, acceptate ca atare, cu convingerea că „textul şi biografia“, cei doi versanţi, „nu se explică reciproc, mai curând adâncesc misterul pe care-l constituie […] Autorul“. „Misterul“ şi „ambiguitatea“ sunt alţi termeni importanţi în cazul de faţă. E o pledoarie de tipul „nu striviţi corola de minuni a procesului de creaţie“, „nu-l puneţi într-un pat al lui Procust“, insistând asupra contradicţiilor proprii scrierii şi portretizând imaginea unui creator nu atât de ordonat şi de lucid în construcţia sa artistică, cum şi-ar imagina publicul larg sau unii critici. Se întâmplă ceva misterios în timpul scrisului, insistă Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitorul se scindează în personaje diferite, care-şi impun drumul propriu, nepremeditat, modificând însăşi structura vocii naratorului. Această lipsă de control a autorului, acest dinamism al măştilor ar converti, în viziunea lui, literatura într-un spaţiu al ambiguităţii, potenţial lezant, un spaţiu germinativ al răului, „pentru că pune în scenă vocile care populează inconştientul uman“.

Probabil că în spatele acestei desfăşurări de virtuozitate de tip hermeneutic care e volumul de faţă, stă şi un clin d’oeil complice şi ludic către cititor. În contrapartidă la felul în care s-a purtat polemica amintită, Stănescu ne arată cum poţi să convoci biografia unui scriitor neînvinuindu-l grosier de păcatele personajelor sale. În plus, pentru lectura lui „neideologizată“ alege eseuri, texte cu o voce auctorială mai pregnantă, mai mult, nişte eseuri „politice“, căci multe vorbesc despre discriminare, sărăcie şi rău social.

Textele se oglindesc unele în altele, intră în dialog şi sunt străbătute de fire comunicante. Există, de pildă, o serie a taţilor, a bolii şi a traumelor transgeneraţionale. James Baldwin redă cu amărăciune, în 1955, în Notes of a Native Son, rasismul contra persoanelor de culoare care i-a otrăvit părintele adoptiv, şi care devine sursa furiei şi-a senzaţiei de „invizibilizare“, pe care le resimte el însuşi. Pentru ca jumătate de secol mai târziu, în anii 2000, Ta-Nehisi Coates să propună radical, soluţia daunelor materiale pentru exploatarea celor de culoare, pe seama cărora s-a construit, de fapt, visul american al stabilităţii economice.

Freud (fiul unui evreu galiţian care emigrase la Viena şi suportase antisemitismul) scrie Interpretarea viselor ca un gest polemic orientat împotriva ipocriziei burgheziei vieneze, aşa cum eseul lui Susan Sontag, Împotriva interpretării, e un protest contra excesului de semnificaţie din mediul newyorkez din anii ’60, un atac contra fetişizării conţinutului manifest, în dauna adevăratului conţinut latent. Formată pe cont propriu, cu repere livreşti, în lipsa unui tată mort de tuberculoză în China, păstrând distanţa faţă de mamă, Sontag proiectează asupra lui Thomas Mann alura unei figuri tutelare. Întâlnirea dezamăgitoare dintre ei, căci autorul Muntelui vrăjit găseşte de cuviinţă să-şi încarneze rigid poza oficială, de pe copertele volumelor sale, devine un episod revelator, care-o va face să chestioneze „prăpastia dintre om şi opera lui“.

Virginia Woolf exorcizează frustrarea intelectuală a unei alte categorii nedreptăţite de istorie, femeile, în celebrul titlu, O cameră doar a ei, din 1929. Peste condiţia discriminării, în cazul ei, se suprapune boala; suferea, ca şi Eminescu, de o tulburare bipolară (alimentată de abuzuri sexuale suferite în copilărie) care-a împins-o spre sinucidere. Textul e mai mult decât „cea mai percutantă bătaie de joc la adresa bărbaţilor care deţin puterea“ şi formularea soluţiei pentru existenţa intelectuală a femeilor: independenţa financiară şi spaţiul personal necesar, „500 de lire pe an şi o cameră doar a ei“, arată Stănescu; e un metaeseu subtil, care lansează personaje contrafactuale, cum e „sora lui Shakespeare“, şi construieşte portretul „scriitoarei androgine“.

George Orwell, marcat de copilăria săracă şi de discriminarea de clasă, suferită la şcolile private cu blazon (unde intrase cu bursă), are curajul să scrie chiar în timpul războiului un eseu despre specificul naţional (Leul şi unicornul, 1941), denunţând falia ipocrită între aşa-zisul antimilitarism al poporului englez, cumsecădenia vieţii lui private, şi imperialismul lui colonizator. Iar Camus, de departe, etalează cel mai complex combo: sărăcia copilăriei, tuberculoza în adolescenţă, tatăl absent, condiţia de străin, perceput ca marginal de elitele intelectuale pariziene, de unde tensiunea între „melancolie şi revoltă, trupul solar şi intelect, între Algeria şi Paris“, care irigă eseurile lui despre absurd şi ideea de revoluţie (Omul revoltat, Mitul lui Sisif).

Nu, aceste eseuri nu pot fi înscrise în logica aşa-zisei „autonomii a esteticului“ în război cu ideologicul şi politicul, cum s-a spus reductiv în polemica precedentă. Pledoaria lui Bogdan-Alexandru Stănescu este pentru interpretare, una atentă la conţinutul subiacent al textului. Implicit, e şi un vot de încredere dat literaturii, cu puterea ei de a cuprinde binele şi răul, omenescul în întregime.