Ştefan Melancu, Joyce şi povara genialităţii (I)

S-au împlinit, în această lună a începutului de an, 85 de ani de la moartea lui James Joyce. Prozator uriaş, cu conştiinţa propriei genialităţi, considerându-se în privinţa viziunii şi a talentului – în sublinierea lui Harold Bloom (vezi Canonul occidental, capitolul Lupta lui Joyce cu Shakespeare) – egalul lui Shakespeare. Între cei 23 de scriitori canonici pe care îi reţine în interpretarea sa, cunoscutul teoretician american aşază, de altfel, valoarea operei lui Joyce într-o imediată apropiere de În căutarea timpului pierdut, umăr la umăr, văzând în autorul lui Ulise singurul rival cu adevărat al lui Proust produs de secolul XX. În existenţa sa relativ scurtă, Joyce a publicat destul de puţin – un volum de poezii şi o piesă de teatru, un volum de povestiri şi trei romane, la care se adaugă câteva postume, constituite în creuzete pentru scrieri apărute antum. Aproape toate prezente în traducere şi în spaţiul nostru, însă atât de târziu – Portret al artistului la tinereţe, primul roman publicat de Joyce, are o traducere integrală după mai bine de o jumătate de secol de la apariţie, iar capodopera Ulise, la o distanţă şi mai mare. S-a tradus, de asemenea, din corespondenţa lui Joyce, însă selectiv sau tematic, o parte din scrisori (cele vizând, de pildă, intimitatea scriitorului cu Nora Barnacle – şi mai puţin, de pildă, cea legată de 16 iunie 1904 – ţinând aprins divertismentul unora dintre cititori, chiar dacă cei mai mulţi dintre aceştia nu au citit nici măcar o pagină din romanul joycian centrat pe data indicată mai sus). Se adaugă acestora cele două romane postume, traduse în română după 2010. Rămâne însă în aşteptare traducerea lui Finnegans Wake, la care Joyce a lucrat cei mai mulţi ani, termenul adecvat fiind, în cazul acestuia, acela de re-scriere, ultimul roman al lui Joyce ţinând practic de o intraductibilitate radicală, foarte mulţi dintre traducători, critici sau teoreticieni considerându-i textul drept limită extremă a limbajului şi deopotrivă a sensului în imaginarul literaturii. Deşi, înainte de a fi publicat integral romanul, ci doar fragmente în diverse periodice pariziene, Work in Progress (titulatura în lucru) s-a bucurat de admiraţia unor semnături celebre precum Samuel Beckett, apărându-i originalitatea şi profunzimea, sau T.S. Eliot, încadrându-l într-o structură mitică, aşa cum procedase cu câţiva ani înainte şi cu Ulise, la un nivel însă superior de această dată, cuprinzând la un loc şi simultan tipare recurente ale condiţiei umane, într-un amalgam de vis, istorie, mit, limbaj. În plus, Finnegans Wake a avut parte, mai apoi, de atenţia unor teoreticieni şi filosofi cum sunt Umberto Eco, care îşi va crea conceptul de opera aperta pornind de la Joyce, sau Derrida, care va folosi opera joyceană pentru différence şi différance. Ori, mai aproape în timp, de atenţia aparte a unui Harold Bloom, amintit deja, preocupându-l într-atâta, ani de zile, şi înţelegându-l până la urmă cu adevărat ca fiind cel mai impozant din întreaga operă a prozatorului. Iar în spaţiul nostru, aceeaşi scriere îi oferă lui Mircea Mihăieş substanţa unei interpretări remarcabile, constituindu-se, alături de analizele anterioare pe care le-a întreprins pe opera joyceană, într-o trilogie eseistică de excepţie, depăşind cu mult orizontul de aşteptare şi de înţelegere al unor cititori, precum cei ai noilor timpuri, deveniţi, pare-se, din ce în ce mai rarefiaţi.

Dramatismul unui astfel de destin al operei – şi mă gândesc, între altele, la aventura publicării lui Ulise, dar şi la veritabilul paradox al receptării lui Finnegans Wake (iată un scriitor de geniu al cărui ultim roman, intenţionat gândit ca limită extremă a modernismului, aproape că nu poate fi citit decât prin re-scriere!) – nu a lipsit nici în planul existenţial-uman al lui Joyce. Părăsind Irlanda, dintr-o multitudine de motive (culturale, artistice, politice), Joyce şi-a asumat un autoexil pentru mai mult de jumătate din viaţă. A trăit astfel peregrinând prin diverse oraşe europene – Roma, Trieste, Zürich, Paris (corespunzător anilor lui Ulise şi ai lui Finnegans Wake) şi din nou Zürich (până în ultimul an al vieţii). Un exil definitiv, unde îşi va scrie însă opera sa majoră, în care Dublinul natal se va regăsi pretutindeni. Existenţa i-a fost una mereu frământată, cu privaţiuni materiale, cel puţin în prima parte a exilului („N-am luat micul dejun şi n-am citit niciun ziar de cinci zile, dar nu mai pot să o scot la capăt cu banii“, îi scria de la Roma, în 1904, fratelui său Stanislaus), cu mari probleme de sănătate (având nenumărate operaţii la ochi şi aproape orbind în ultimii ani), drame sufleteşti dinspre propria familie – moartea mamei, cu un impact semnificativ asupra sa (şi ale cărui motivaţii sunt redate, de altfel, în Portret…), moartea tatălui, apăsătoare şi aceasta pentru scriitor, şi mai ales, într-o măsură cu mult mai profundă, problemele legate de Lucia, fiica sa marcată de un destin halucinant – capitol cu totul aparte în existenţa lui Joyce şi în scrierea ultimului său roman. Se adaugă acestora lupta acerbă cu editorii, cărţile sale întâmpinând piedici, financiare, dar şi de neînţelegere a scriiturii, fiind taxate fie ca sfidând moralitatea pudibundă, fie, cum este cazul ultimei scrieri, ca situându-se în afara unei inteligibilităţi narative, în siajul avant la lettre al unui postmodernism radical, de neînţeles pentru normele estetice moderniste ale timpului său. A avut însă şi şansa unor întâlniri memorabile, începând cu sosirea la Paris, în 1920, şi unde va sta cel mai mult, în plină efervescenţă a modernismului european şi a mişcărilor de avangardă. Printre personalităţile cu care a putut veni în contact aici, unele sunt sau vor deveni impozante, precum Hemingway, Fitzgerald, Gide, Samuel Becket, T.S. Eliot şi inclusiv Brâncuşi – pe care Joyce l-a vizitat în atelierul său din Paris (Richard Ellmann, celebrul său biograf, indicând, în acest sens, realizarea de către sculptorul român a mai multor portrete şi ilustraţii pentru o ediţie cu fragmente din Work in Progress/ Finnegans Wake – de altfel, monumentala biografie Ellmann va avea pe copertă unul din desenele lui Brâncuşi). Decisivă este însă întâlnirea cu Ezra Pound, figură printre cele mai importante ale curentului poetic modernist, cel care îi va facilita, în fapt, venirea în capitala franceză, ajutându-l material şi sprijinindu-l într-un mod esenţial în publicarea romanului Portret al artistului la tinereţe; cucerit de valoarea literară a Portretului… („romanul dumitale e al dracului de bun – desigur că o ştii la fel de bine ca mine“), îl va propune lui Harriet Shaw Weaver („Domnul Joyce este un om de geniu.“, erau, între altele, cuvintele prin care i-l recomanda; sau, într-o altă epistolă: „Nu există astăzi niciun scriitor de proză engleză care să aibă mai mult talent“), editoarea de la The Egoist acceptând serializarea acestuia în revistă şi facilitându-i financiar apariţia editorială. Pound este şi cel care îl va ajuta cu Ulise, considerându-l, după cum reiese din corespondenţa sa din acei ani, „cea mai mare operă a timpului său“ (chiar dacă i se părea, formal, excesiv şi obositor), având un rol determinant în promovarea în cercurile culturale ale vremii (franceze şi anglofone) şi în publicarea acestuia în foileton în revista americană The Little Review, romanul fiind apoi editat în 1922 de către Sylvia Beach, pe propria ei cheltuială, sub egida propriei librării (Shakespeare and Company, aflată în apropiere de Théâtre de l’Odéon – ca amănunt, legat de rolul avut de Sylvia Beach în aventura publicării lui Ulise, rămasă în istoria literară tocmai prin acest fapt, de văzut romanul Librăreasa din Paris, de Kerri Maher, tradus de puţin timp şi la noi). Pound va fi, în schimb, rezervat, dacă nu chiar ostil, cu Work in Progress/ Finnegans Wake, considerând că prin acesta Joyce a depăşit limita inteligibilităţii narative („S-a închis într-un sistem construit de el însuşi“, se poate citi în corespondenţa sa din perioada respectivă). În fapt, receptarea nefavorabilă pe care o are vizavi de această ultimă scriere a lui Joyce (poziţie situată în răspăr faţă de modul în care îl susţin, totuşi, nume mari ale epocii, amintite ceva mai sus), ţine de un diferend de ordin estetic devenit ireconciliabil: opoziţia dintre modernismul oarecum ordonat al lui Pound (dar şi al altor contemporani) şi radicalismul modernist înţeles ca expansiune totală a formei, şi impus în cele din urmă prin Finnegans Wake. Un radicalism, aşezat şi acesta, ca întregul destin al operei lui Joyce sub semnul unei inimitabile poveri a propriei genialităţi.