Cristian Vasile, Călătorie prin istoria urbană recentă

Mai ales ultimul deceniu a fost martorul exploatării unei varietăţi de surse istorice privitoare la marile oraşe ale României. Au fost valorificate inclusiv vederile, cărţile poştale (Minunatul Cluj de altădată, Editura Şcoala Ardeleană, 2018; Radu Mârza, Radu Lupescu, Între două lumi. Clujul în cărţi poştale, 1918-1945, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2022) sau au fost puse în valoare din punct de vedere istoriografic monumente de for public, ansambluri monumentale, ecleziastice (vezi, de exemplu: Istoria Catedralei şi a Ansamblului Mitropolitan din Iaşi, coordonatori: Preot dr. Daniel Isai şi Petronel Zahariuc, Editura Doxologia, 2022) ş.a. Previzibil, nici Bucureştiul nu a fost ocolit în tot acest efort concentrat de recuperare a unei istorii urbane uneori neglijate.

Istoricul şi muzeograful Cezar Petre Buiumaci a dedicat capitalei, cu istoria ei urbanistică, arhitecturală, social-politică postbelică, o întreagă teză doctorală, transformată la finele anului 2024 într-o carte de referinţă, solid documentată şi argumentată (Cezar Petre Buiumaci, Oraşul neterminat, prefaţă de arh. Augustin Ioan, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 582 pag.). Deşi ilustraţiile nu lipsesc, ele apar cumva în plan secund şi sunt reproduse în sus-amintita monografie doar în varianta alb-negru. De fapt, din raţiuni tipografice, de spaţiu, multe dintre fotografiile folosite ca sursă de inspiraţie nici nu şi-au găsit locul în volum. Acestea au fost doar câteva dintre motivaţiile pentru care Cezar Petre Buiumaci – muzeograf la Muzeul Municipiului Bucureşti – a continuat demersul său de istoric consacrat al Bucureştilor cu o altă carte, lansată de curând la Salonul de carte „Gaudeamus“ – vezi Cezar Petre Buiumaci, Călătorie prin Bucureştiul de ieri, cuvânt înainte de Cătălin D. Constantin, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2025, 308 pag.

Aşadar, avem de-a face cu un diptic – aceasta dacă ignorăm volumele de acum un deceniu ale aceluiaşi autor (Oraşul din oraş, 2014; şi Ieri şi azi în Bucureşti, 2016 – ambele apărute la Editura Muzeului Municipiului Bucureşti). Trebuie spus în primul rând faptul că autorul a luat o decizie inspirată şi, pe lângă vederile/cărţile poştale din perioada comunistă (prezentând oraşul dintr-o perspectivă propagandistică), a reprodus şi mai multe interviuri de istorie orală folosite inclusiv pentru documentarea tezei doctorale. În carte sunt redate discuţiile purtate cu: Horia Gârbea, inginer constructor; Emilia Nicolaescu, jurnalistă, cunoscută prezentatoare la TVR, dar şi victimă a „sistematizării“ urbane ceauşiste; Marius Şerban, locuitor al cartierului Uranus, trecut şi el prin experienţa demolării; Gabriela Petrescu, arhitectă; Dragoş Nicolae, sculptor, locuitor din zona Crângaşi, supusă şi ea demolărilor; Alexandru Panaitescu, arhitect, component al echipei de proiectare a Metroului din Bucureşti, prieten al autorului şi analist lucid al fenomenului arhitectural bucureştean – vezi volumul său De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în Bucureşti, 1945-1989. Astfel, lucrarea lui Cezar Buiumaci nu rămâne la statutul de simplu album de fotografii, presărat eventual cu câteva comentarii, ci devine „o frescă vizuală şi memorială a unei epoci în care oraşul a fost reconfigurat deopotrivă de ideologie şi de urbanismul impus“, cum bine a remarcat în prefaţă Cătălin D. Constantin (Aşa s-a construit Oraşul nou, p. 7).

Prin urmare, mai ales datorită acestor interviuri – în fapt, absolut necesare investigaţii de istorie orală privitoare la un trecut urban în mare parte traumatic – cartea-album atinge şi o latură afectivă, emoţională, ce ţine de tentativa totalitară de eradicare a memoriei oraşului. Cred că acest lucru este valabil mai ales pentru cei care au fost victime ale demolărilor urbane şi îşi amintesc direct despre acest gen de dezrădăcinare. Mie volumul mi-a retrezit amintiri vagi atât cu imaginea Spitalului Brâncovenesc, cât mai ales cu zona Bulevardului Constantin Brâncoveanu (strada Saşilor, perpendiculară pe strada Secuilor), locul unde am copilărit şi de unde bunicii mei au fost demolaţi. Cum aminteam, în carte se regăseşte şi interviul cu doamna Emilia Nicolaescu care şi-a trăit prima parte a vieţii în cartierul Uranus, pe strada Ecoului nr. 4. Fosta crainică a TVR afirmă că îşi poate identifica cu precizie locul unde era casa (doi plopi încadrau imobilul, iar arborii încă supravieţuiau la momentul interviului). Ei bine, eu nu pot spune acelaşi lucru despre casa copilăriei mele din strada Saşilor nr. 6, deoarece pe locul ei este acum un ansamblu extins de blocuri.

Este o carte despre forţa distructivă a unui regim totalitar îndeosebi la nivelul arhitecturii şi urbanismului. Pe de altă parte, nu este un volum care să dezvolte un discurs unilateral. Unii dintre cei intervievaţi mărturisesc că nu toate rudele lor au suferit prea mult când a venit vestea că vor fi demolaţi. Mama unuia dintre cei intervievaţi se săturase să mai lucreze atât de mult, epuizant, în curtea casei, în gospodărie, având grijă de tot şi de toate, şi aştepta o schimbare. Şi cred că acesta este şi unul dintre mesajele volumului: o transformare, o modernizare urbanistică era necesară atât la 1945, cât şi în 1960. Iar această transformare, echivalentă cu o evoluţie urbanistică dezirabilă indiferent de regim politic, putea fi făcută fără a sacrifica atâtea cartiere, mănăstiri, biserici vechi de secole, construcţii diverse, case individuale, dar şi atâtea destine umane. Să nu uităm că, până la urmă, pe lângă sinucideri au fost şi oameni care pur şi simplu au murit de inimă rea, aşa cum rezultă şi din mărturiile din volum. Sigur că şi pentru mine a fost o dramă demolarea casei bunicilor, imobil în care am locuit peste opt ani de zile, între 1976 şi 1983. Însă cu siguranţă, spre maturitate mi-aş fi pus problema unei modernizări, a unui alt standard de viaţă, pentru că, deşi aveam multe camere, vreo 4-5, ne lipsea o baie propriu-zisă în interior, nu aveam nici cadă, nici cabină de duş. Deşi nu eram foarte departe de centrul oraşului, WC-ul era în fundul curţii, ca la ţară, iar noi cu toţii ne spălam fie într-un lighean mai mare, într-o copaie, fie (vara) în butoiul din curte.

O modernizare urbanistică în Bucureşti era necesară, numai că cea comunistă nu a fost una dezirabilă. Transformarea postbelică urbană şi arhitecturală putea fi făcută şi altfel, cu mai puţine sacrificii şi vădind un respect mai mare faţă de oraş şi locuitorii lui. Însă, pe lângă latura dramatică atinsă în volumul lui Cezar Buiumaci, câteva cărţi poştale amintesc şi de o anumită anecdotică dezvoltată în paralel cu efortul urbanistic-arhitectural comunist. La p. 22 ne este prezentată o vedere de pe Bulevardul Bucureştii Noi înfăţişând Cinematograful denumit cu o tipică lipsă de imaginaţie „Înfrăţirea între Popoare“. Folclorul urban care mai circulă şi azi spune că unii bucureşteni mucaliţi – stimulaţi poate şi de unele filme (nu multe) care au rulat aici sub comunism, pelicule cu ceva imagini vag erotice – l-ar fi poreclit „Înfrăţirea între Picioare“.

În final, cred că avem în faţă o carte album care te pune pe gânduri. Te convinge cât de importantă este dimensiunea vizuală pentru a-ţi construi un demers, pentru a-ţi argumenta o poziţie, o susţinere. În volum sunt şi întrebări provocatoare: a fost Bucureştiul un oraş comunist? Mai este Bucureştiul un oraş comunist? Unii intervievaţi spun da, alţii spun nu. A fost, sau devenise în decembrie 1989, un oraş tipic comunist, un centru urban uniformizat, cu cartiere-dormitor, cu clădiri şi figuri umane triste. Dar mai este şi acum, după mai bine de 35 de ani? Acum când este un oraş de proprietari de locuinţe, un oraş cu mall-uri în zone aproape centrale şi în multe cartiere? În final, aş mai spune că trebuie apreciată calitatea grafică a lucrării lui Cezar Buiumaci, care devine astfel un soi de produs artistic. Iar editura merită felicitări pentru efort, la fel ca autorul.