Nora Colţea, La Nottara, Doctorul

La Teatrul „Nottara“ din Bucureşti, în zilele de 11 şi 12 decembrie 2025, a avut loc premierea spectacolului Doctorul de Robert Icke, în traducerea Irinei Velcescu, în regia lui Andrei Şerban, revenit în acest teatru după şaizeci de ani de la debutul pe o scenă profesionistă, cînd era încă student în anul doi. Spectacolul de atunci era jucat pe o scenă goală, o mini-revoluţie în acea epocă, şi se numea Omul care s-a transformat în cîine de Osvaldo Dragún.

Doctorul este o rescriere adusă în contemporaneitate a textului din 1912, Profesorul Bernhardi, de Arthur Schnitzler. Dacă scriitorul austriac sublinia doar problema antisemitismului, regizorul şi dramaturgul englez îmbogăţeşte conflictul cu chestiuni legate de rasism, misoginism, homo- şi transsexualitate, sau păreri pro şi contra controversatei mişcări woke, unii văzînd în ea un pericol de fascism/ totalitarism, alţii, declaraţi, cu pumnul ridicat, suporteri fanatici.

• Andrei Şerban în timpul repetiţiilor la Doctorul (Foto: Victor Diaconu).

Decorul Irinei Moscu este cu totul diferit de cel pe care l-a creat pentru spectacolul cu trupa maghiară de la Timişoara, care, deşi regizat de Andrei Şerban, nu are nimic în comun, ai crede că este o cu totul altă echipă de creaţie. Dacă la Timişoara decorul era pe turnantă, în mişcare continuă, la „Nottara“ este static, sobru, cu liniile foarte bine trasate. Verdele-gălbui al panourilor (culoarea se regăseşte şi în uniformele doctorilor) se combină cu griul negricios al pardoselii şi al scărilor şi cu griul alburiu al scaunelor. Această austeritate este spartă, din timp în timp, de adevărate tablouri vegetale, care apar în fundal.

Intriga este următoarea: în Institutul neurologic „Elisabeth“ este internată de urgenţă o adolescentă de 14 ani cu septicemie, făcută în urma unui avort provocat. Părinţii, catolici, sînt plecaţi într-o călătorie unde află despre accident. Este trimis la spital, pentru acordarea ultimelor sacramente, preotul familiei. Din raţiuni umanitare, Ruth Wolff îi interzice accesul la tînăra aflată pe moarte, gest interpretat ca o agresiune a unei femei albe, evreice, asupra unui preot de culoare. Intervenţia este politizată, mentalitatea de gloată intră în acţiune. Colegi şi politicieni se grăbesc, profitînd de ocazie, să o deposedeze pe profesoara Wolff – femeie, evreică, aparţinînd unei minorităţi sexuale – de poziţia de conducere şi să-i interzică, pentru următorii zece ani, practicarea medicinei. Înalta ei competenţă profesională este uitată cu totul. Ajung să fie puse în discuţie numirile şefilor de secţie din Institut. Colegii ne-evrei o acuză de abuz etnic în numirea acestora, presa intră în acţiune şi, odată cu ea, informaţiile false şi dezinformarea. Totul degenerează în terfelirea reputaţiei ştiinţifice a lui Ruth. Ea va fi invitată într-o emisiune televizată – episod filmat live – Dă-ţi cu părerea!, la care participanţii, aleşi din diferite pături ale societăţii, nu fac altceva decît să o pună la zid pe Ruth-evreica. Situaţia de acasă este şi ea complicată. Singura prietenă a doctoriţei este o fată-băiat, Sam, pe post de substitut al iubitei moarte, Charlie – acum, fantoma căreia i se confesează – şi care, culmea, s-a îmbolnăvit de Alzheimer, specialitatea doctoriţei Wolff.

În spitalul condus de Ruth se regăsesc problemele ce bîntuie societatea: invidia, nerecunoştinţa, ingratitudinea, orgoliul, laşitatea, compromisurile. Un cuib de viespi, o moară în care se toacă adevărata valoare. E-adevărat, nelipsită de o anume doză de aroganţă. În viespar se prind Murphy, Hardiman, Rezidentul, toţi aleşi de Ruth pentru competenţa lor incontestabilă, ca să facă parte din colectivul de elită. Greşeala săvîrşită o aruncă, de pe poziţia unei concurente la obţinerea Premiului Nobel, într-un abis existenţial.

În finalul filmului Procesul maimuţelor, avocatul Henry Drummond (interpretat de Spencer Tracy), care cîştigă procesul intentat unui profesor, judecat pentru predarea teoriei evoluţioniste a lui Darwin, ieşind din sala de judecată, lua sub braţ atît Biblia, cît şi Originea speciilor a lui Darwin. Poate că în aceşti termeni ar trebui interpretată vizita pe care Preotul i-o face lui Ruth, cînd, ca o scuză la cele întîmplate, îi spune că gestul ei a fost pe deplin justificat. Recunoaşte că refuzul de a-i permite accesul la pacienta pe moarte a fost absolut conform regulilor profesiei medicale. Dar el, ca preot, trebuie să slujească unui adevăr diferit. Mesagerul iubirii pune adevărul unei alte lumi mai presus de adevărul şi dreptatea pămîntească. Cei care, asemeni lui Ruth, acţionează într-un univers ştiinţific raţional, se găsesc expuşi atunci cînd acest alt sistem de gîndire – impermeabil la logică şi rigoare ştiinţifică – ocupă o poziţie de putere.

• Scenă din spectacolul Doctorul, în regia lui Andrei Şerban (Foto: Victor Diaconu).

Ca de obicei, Andrei Şerban adoră să lucreze cu distribuţii duble, premisa fiind că orice rol va fi jucat diferit, în funcþie de personalitatea fiecărui actor. Doctorul se bucură de două distribuţii complet diferite, care transmit impresii noi de la o seară la alta.

În prima parte a spectacolului, portretul făcut de Ada Navrot doctoriţei Wolff (în seara următoare rolul fiind interpretat de Andreea Grămoşteanu) o arată ca pe o persoană intransigentă, tăioasă, extrem de devotată meseriei. Figura de efigie se îndulceşte doar atunci cînd se află în preajma fantomei iubite, Charlie, ori în relaţia de camaraderie cu tînăra Sami. În partea a doua a spectacolului, cea a show-ului televizat – încă un ecou al diletantismului de care sîntem înconjuraţi – Ruth este judecată de o şleahtă de preşedinţi şi şefi ai unor asociaţii obscure. Filmarea arată chipul unui om căzut, prigonitorii hăituind-o cu întrebări dintre cele mai absurde. Actriţa reuşeşte să spargă înmărmurirea în care era prinsă şi să-şi arate punctele sensibile. Trecerea de la fiinţa sigură pe sine, antipatică, arogantă spre insul vulnerabil, care poate fi rănit, care devine dintr-o dată mai mult om decît doctor, este remarcabilă.

În Preotul, Ionuţ Grama este trufaş, semeţ în credinţa lui. În scena vizitei de „recunoaştere a vinei“, trăsăturile i se îmblînzesc, devin cele ale unui preot adevărat, blînd şi împăciuitor, smerit şi atent la confesiuni. În rolul Tatălui dezvăluie latura vulcanică, răzbunătoare şi mustrătoare a celui care şi-a pierdut fiica.

Grupul celor anti-Ruth îl are în frunte pe Hardiman, interpretat cu forţă de Isabela Neamţu. Din aceeaşi echipă fac parte Murphy, personaj adus în scenă de Şerban Gomoi (este şi reprezentatul – foarte convingător – al unei organizaţii evreieşti în emisiunea televizată), care are privirea de animal de pradă, urmărindu-şi victima ca o panteră gata de atac. Apoi Rezidentul, căruia Tudor-Cucu Dumitrescu i-a prins foarte bine caracterul de tînăr parşiv, cu comportament cameleonic, schimbîndu-şi opţiunile în funcţie de cine se află la putere (el este şi un înfocat propagandist woke din emisiunea TV). Mai este şi Jemima Flint. În rol, Andreia Măcelaru Şofron este o ministră sigură pe ea, importantă, o „femeie care ţine discursuri“ şi care din susţinătoare a lui Ruth trece de partea celor ce o acuză şi o jignesc. Din tabăra celor care o susţin pe Ruth face parte Copley, un Adrian Nicolae (excelent şi în moderatorul TV) convins de fiecare cuvînt rostit, el compune o figură pilduitoare a prietenului adevărat, gata de sacrificiu. Doctorul Cyprian, sub chipul Luminiţei Erga, primeşte trăsăturile împăciuitorului, al celui care încearcă să aplaneze conflictele, dînd uneori impresia că ar fi lipsit de coloană vertebrală. Laura Vasiliu, în Charlie, este o apariţie dintr-o altă lume, cu mersul ei alunecat şi o impresionantă sensibilitate a trăsăturilor, dînd senzaţia că păşeşte pe nori. Cristina Juncu este fata-băiat Sami, actriţa reuşind să creioneze o imagine extrem de credibilă şi vie a adolescentului. Raluca Jugănaru, în rolul purtătoarei de cuvînt a spitalului, Rebecca Roberts, sugerează dificultatea poziţiei în care se află, în plin scandal mediatic (cît şi într-o notă comică, o reprezentantă a unei organizaţii anti-avort în emisiunea TV). Momentele de tensiune din spectacol sînt accentuate prin intervenţiile percuţionistului Luca Şofron, la antipod aflîndu-se Cîntecul lui Charlie, compus de Cristina Juncu şi interpretat minunat de Ionuţ Grama. Exploatîndu-i lirismul şi melodicitatea, cîntecul constituie şi fundalul muzical al dansului de final, în care legănarea uşoară ţine, parcă, loc de împăcare.

Andrei Şerban – secondat, cu inteligenţa şi dăruirea de care dă dovadă de fiecare dată, de Daniela Dima, semnatară a versiunii de spectacol şi regizor asociat – aduce în lumină confuzia şi pericolul vremurilor pe care le trăim. „Piesa şi spectacolul nu dau răspunsuri. Dar aşa cum un personaj spune direct publicului că toate încercările de a clasifica oamenii, de a-i reduce la ceva rigid şi simplist, sînt sortite eşecului, e bine să luăm aminte în acest moment în care spiritele pe întreaga planetă se înfierbîntă“ – sînt cuvintele lui Andrei Şerban din caietul-program. Nu dă răspunsuri, ci ridică întrebări, ca fiecare spectacol al lui. De aici dorinţa noastră de a le vedea şi re-vedea, mereu şi mereu – asemeni lui Reger, eroul lui Thomas Bernhard, care, decenii în şir, admiră, fără a-i conteni interesul, Portretul bărbatului cu barbă albă al lui Tintoretto.