Hanna Bota
(Auto)portret literar
,,Răspuns la de ce-urile ascunse…“
George Motroc: Doamnă Hanna Bota, vă rog, înainte de toate, să fiţi de acord să începem acest interviu cu evocarea unei realizări pe care o consideraţi aparte, dar definitorie din autoportretul dumneavoastră…
Hanna Bota: Cred că, dincolo de studii şi scrierea cărţilor care mi-au adus bucurie, elementul cel mai spectaculos-transformator al biografiei mele a fost descinderea în Vanuatu, între „ultimii canibali“ ai planetei. Sigur, călătoria (aproape iniţiatică) şi trăirile de acolo, acţiunile şi atitudinea faţă de evenimente sunt doar partea vizibilă a experienţei. Căci, atât înainte, cât şi după călătorie, a existat o transformare lăuntrică mai sensibilă, mai subtilă şi, bineînţeles, invizibilă. De multe ori greu sesizabilă chiar şi de mine însămi. O să fiu mai explicită.
Deoarece prefer să caut miezul lucrurilor, să răspund la „de ce“-urile ascunse, decât să mă lamentez de situaţii, la un moment dat, „chestiunile“ realităţii m-au purtat dincolo de lumile intelectuale: în lumi spirituale, în lumi meta-mentale, în lumi cauzale – de determinare a existenţei. Nu m-am dat în lături nici de la a căuta înţelesul în lumea fizică, adică am călătorit ca să întâlnesc oameni şi civilizaţii cu mentalităţi diferite, de ceea ce avem noi aici, dar nu ca turist, ci ca individ care pătrunde în lumea băştinaşilor pentru a o înţelege mai adânc.
După Europa străbătută din Scandinavia până la Mediterană, pe lângă Africa, India şi Australia, am ajuns în societatea cea mai îndepărtată de sistemul nostru de civilizaţie: triburile izolate din Pacificul de Sud, Arhipelagul Vanuatu, insulele Efate, Moso, Espiritu Santo şi Tanna, patru insule dintre cele peste 80 ale arhipelagului (menţionez că am fost singură, fără însoţitori, am interacţionat cu cei din zonele izolate – care vorbesc doar limbile triburilor locale – printr-un băştinaş care vorbea engleză). Locuirea cu ei a însemnat o plonjare într-un spaţiu şi o mentalitate total diferite faţă de ceea ce am avut parte înainte, chiar şi prin intermediul internetului, deoarece am trăit efectiv în colibele lor, am mâncat mâncarea lor, am participat la evenimentele lor: ritualuri, vânătoare/pescuit, construirea colibelor, prepararea hranei etc. (Vezi cartea Ultimul canibal, Cartea Românească, 2011; Polirom, 2015.) Am cules datele de care aveam nevoie: mituri, interacţiuni şi relaţionări, rituri de trecere etc., pentru a-mi susţine doctoratul pe tema de antropologie propusă, dar dincolo de informaţii, am avut parte de o trăire aparte. Experienţa m-a transformat în moduri neaşteptate. Nu am fost conştientă imediat, dar accesarea unei gândiri şi a unei viziuni diferite asupra existenţei au avut rolul de a fisura eşafodajul atât de bine construit de educaţia sistemului Occidental. Am reuşit să văd până în străfundul fiinţei mele: fără măşti, căci acolo nu aveam de cine să-mi protejez imaginea şi capacităţile, acolo, bagajul cunoştinţelor academice nu aveau mare valoare, umanismul şi sensul adânc al vieţii având un rol mult mai mare. Şi bineînţeles, nu m-a schimbat doar pe mine, ci, implicit, şi felul de a scrie. Aveam deja cărţi de poezie, de proză, adunam la faţa locului material pentru cartea „vanuateză“…
G.M.: Aţi publicat mai multe volume de poezii, apoi aţi trecut la proză… Comparativ privind lucrurile: Ce se scrie mai greu?
H.B.: Cum spuneam, experienţa vanuateză mi-a testat limitele fizice, psihice şi intelectuale, dar mi-a influenţat şi felul de a scrie… fie poezie, fie proză.
Şi nu este vorba de greu sau uşor, poate nu este epitetul potrivit. Proza cere timp pentru elaborarea textului pentru că, prin definiţie, este un text lung. Cere documentare – ani de documentare, dacă urmăreşti o temă serioasă –, cere capacitate de control al elementelor care compun textul: intriga, dezvoltarea subiectului, conflicte, rezolvări, ai nevoie de cunoştinţe din domeniile pe care le abordezi, plus cunoştinţe de psihologie pentru construirea personajelor, necesită consecvenţă în a urmări comportamentul acestora ca să fie credibili, autentici.
Poezia e deseori suflul unui moment. A venit ideea, ai prins-o din zbor, ai scos-o din adânc, ai disecat un tăciune şi ai zărit scânteia… transformi repede în text. Cât de bun, cât de slab? – nu e momentul de a comenta aici, dar din punctul meu de vedere, poezia şi proza sunt pur şi simplu scrise „din alt loc al creierului“. Poezia necesită mai puţin timp, dar e mai sensibilă, adică nu accesezi chiar când vrei tu acel loc „sacru“ al creierului. Sigur, după multă practică, reuşeşti să te apropii mai des de „zona poetică“ şi oarecum printr-un act volitiv mai stabil decât la început, atingi mai uşor stările de graţie, dar tot nu dispui de acea zonă ca de un instrument cotidian. Dacă forţezi, poate să iasă un text, dar nu e poezie. De aceea, multe texte numite azi poezie nu sunt, după părerea mea, decât încercări de a găsi filonul, filtrând un material steril fără valoare.
G.M.: Şi ce aduce mai multă glorie literară – poezia sau proza?
H.B: Gloria literară şi literatura bună sunt două lucruri diferite. Ele pot merge mână în mână, dar pot foarte bine să fie la ani lumină. Conjuncturile, moda, sistemele politico-culturale, educaţia sau lipsa ei în rândul politicienilor şi, implicit al maselor, susţinerea sau respingerea unor cărţi depinde mult de mediul politic, financiar etc. Ca răspuns practic: la noi în ţară, sunt mai multe festivaluri de poezie unde poeţii recită, pot fi văzuţi, se oferă premii şi recunoaşteri, astfel, pare o activitate de scenă, mai vizibilă. Dar nu e glorioasă, o spun şi eu după participări destul de dese la astfel de ocazii. În schimb, proza se vinde mai bine, cititorii sunt mai interesaţi de un roman bun decât de o carte de poezii. Editurile cu desfacere largă preferă, ca atare, un roman bun, decât o carte de poezie bună.
G.M.: Totuşi, cât de mult diferă scriitura poetei Hanna Bota de cea a prozatoarei cu acelaşi nume?
H.B.: Criticul literar Irina Petraş a fost prima persoană care a formulat câteva observaţii legate de poeta versus prozatoarea Hanna Bota. Ea spune că orice scriu, fie proză, fie poezie, eseu sau jurnal, nu mă mulţumesc să rămân în cadrul genului, ci le amestec. În acest caz, poeta şi prozatoarea sunt foarte aproape una de alta, se intercondiţionează, există un melanj de susţinere reciprocă. Pe de altă parte (a observat acelaşi critic literar), spune că fiecare carte de proză e dublată ca temă de una de poezie. Este adevărat: Ultimul canibal a fost precedată de cartea de poezii Poeme pentru Yerutonga, epistole exotice din Vanuatu, romanul Dansând pe Gange are paralela poetică în Poeme hindice, romanul Când în fiecare zi e joi se cuplează cu Imperfecţiunea perfectă, romanul Trei femei, cu mine, patru se regăseşte tematic în volumul 33+3. Poemele copilăriei etc. Nu e vorba de o tautologie, nu mă repet, ci prezint experienţa din alt unghi, cu alte instrumente, cu alt efect. Cum se întâmplă? În timp ce mă documentez pentru un roman (germinarea, creşterea conceptului, documentarea ţin ani de zile), o serie de idei sunt prinse din „zona creierului poetic“ şi valorificate, fixate în text tocmai ca să „ademenească“ transformarea inefabilului în cuvinte. Astfel, corpul transparent al unui gând devine tot mai material, tot mai vizibil, mai uşor de prelucrat şi de modelat. Uneori volumele de poezie nu sunt editate în acelaşi timp cu cartea de proză, ci mult înainte sau mult după, nu se suprapun nici ca idei prelucrate, dar, în general, formula este cea prezentată de critic.
G.M.: Cel mai recent roman al dvs. are titlul Să spui sau să nu spui… Care a fost contextul în care l-aţi ales?
- B.: Titlul, în acest caz, reprezintă întrebarea cu care începe şi se sfârşeşte romanul. Am plasat totul în acest cadru fix, între cele două momente ale interogaţiei se scurg toate întâmplările din carte. Este întrebarea pe care şi-o pune un adolescent derutat de felul în care adulţii din jurul lui trăiesc, fără să comunice cu adevărat, dibuind că toţi au taine care le-au direcţionat viaţa, influenţând-o definitiv şi pe a sa. Şi pentru că nu se vorbeşte deschis, nici adolescentul nu va avea curaj să-şi mărturisească taina îndrăgostirii/relaţiei cu o vietnameză, astfel că intră şi el în trena romanului, neştiind dacă e bine să spui sau mai bine să nu spui ce te macină. Căci cine ştie dacă eşti înţeles şi susţinut sau doar forţat să te schimbi şi să intri în rând cu ceea ce se aşteaptă de la tine… În roman, autorul nu răspunde la întrebare, toate evenimentele, toate vieţile descrise care poartă secrete de tot felul (psihologii spun că fiecare om are, statistic, aproximativ 11-13 taine, majoritatea legate de sexualitate), susţin întrebarea care răsare ici-colo ca o bornă, conducându-l pe cititor la propriul răspuns.
De obicei, în alegerea titlurilor nu caut să ascund conţinutul cărţii, ci, in nuce, să-l cuprind. Nu vreau să păcălesc, să induc în eroare, să arunc în umbră, ci vreau ca cititorul să fie captat de titlu, atât cât se poate.
G.M.: Interesantă este şi structura cărţii… Sunteţi de acord să ne prezentaţi puţin structura?
H.B.: Gândesc destul de arhitectural când construiesc o carte, mi-s importante structura şi stilul.
Aici există trei piloni mari care susţin edificiul: Varvara, prima femeie, bunica adolescentului Alex; Elena, fiica cea mare şi Crina, fiica cea mică, mama lui Alex. Fiecare dintre ele are câte o parte din carte, în cazul lor, textul este scris la persoana a treia, naratorul preluând viziunea persoanei în cauză. Între aceste capitole, adolescentul leagă evenimentele cu propria viziune descrisă la persoana întâi. El devine un element unificator, totul trece prin mintea lui de licean. Stilul şi limbajul, viziunea despre viaţă, valorile şi întrebările diferă de la capitol la capitol, pentru că sunt cuprinse un secol de existenţă, de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial până azi. Sigur, limbajul adolescentului contemporan şi preocupările, instrumentele sale tehnice şi reţelele de socializare sunt parte integrantă din roman. Şi da, să adaug şi asta: există un capitol Intermezzo, în care eu, autorul, devin personaj şi împreună cu altele dezbatem dacă tainele personale sunt de spus sau e de preferat să le ascunzi…
G.M.: Poate că este o întrebare banală, în sensul că aţi mai tot fost întrebată acest lucru, dar, cu voia dvs., o să vă întreb şi eu: Cum şi când scrie Hanna Bota? Aţi avut un ritual care să includă anumite ore sau locuri preferate, dar şi prin care să depăşiţi anumite momente dificile?
H.B.: Nu scriu la masă, nici la birou, de obicei scriu în vârful patului, cu laptopul în braţe. Chiar şi poezia o scriu la fel. Da, am un loc specific în casă. Chiar dacă de-a lungul timpului, de când scriu, m-am mutat în diferite spaţii (locuiesc în Bucureşti doar de câţiva ani), mă retrag de obicei în acel loc „al meu“. Îmi plac colţurile retrase ale casei, să nu fiu în drumul celorlalţi şi să fiu singură în cameră, să n-am distrageri. Dar considerentul este altul: acel loc nu e doar locul unde scriu, ci este spaţiul meu de lectură, de încărcare spirituală şi intelectuală, locul în care meditez, mă încarc, mă regăsesc, sanctuarul în care îmi întâlnesc omul interior. Când mă aşez acolo, toată fiinţa mea ştie că urmează un moment bun, e ca un reflex condiţionat căpătat de-a lungul timpului, care pregăteşte toate umorile corpului, pregăteşte psihicul şi spiritul. Mi-am găsit şi nişte tehnici (că doar nu am studiat teologie degeaba, nu am mers în India, Africa şi Vanuatu, nu am petrecut ani de zile căutând calea spre miezul fiinţei degeaba) prin care trec în zona de dincolo de forme şi cuvinte: mintea, zbuciumul lăuntric se liniştesc, sunt cuprinsă ca într-o sferă de reflexie ai cărei pereţi mă protejează de balastul cotidian şi reverberează trimiţându-mi înapoi undele vibraţionale care să-mi susţină starea. Uneori doar stau în sfera aceea ca să-i simt binele cu tot corpul, cu fiecare neuron, apoi îmi dau voie să scriu. Nu scriu doar cu mintea raţională, trebuie să ajung la straturile mai adânci ale intuiţiei, ale creativităţii, ale înţelegerii meta-mentale, ale vizualizării şi identificării cu „acea realitate“. Fie că scriu proză, fie poezie…
G.M.: Altă temă… Dvs. cum vă raportaţi la inteligenţa artificială? Credeţi că vom asista într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat la moartea literaturii?
H.B.: Deşi nu i-aş zice moarte, felul în care scriem acum se va schimba. De-a lungul istoriei, mereu s-a schimbat. Ficţiunea, cum o scriem azi, a apărut foarte recent, de câteva sute de ani, ce sunt anii ăştia în lumina mileniilor? Se va schimba pentru că se schimbă specia. Evoluăm.. dacă mai apucăm înainte de a ne autodistruge. Inteligenţa artificială e un instrument cu care să lucrăm, care ne ajută tocmai în această evoluţie, până la urmă. În ce ne transformăm şi care e direcţia? Destul de greu de spus, pentru că suntem în mijlocul procesului, chiar noi suntem cei care ne schimbăm. Întrebarea e dacă vom accesa cu toţii avantajele. Nu cred, mereu o parte a indivizilor unei specii are de suferit. Înţelepciunea ar fi trebuit să ne înveţe să ne susţinem şi să ne ajutăm, nu să (ne) distrugem egoist mediul care ne hrăneşte, dar se pare că nu ne-am înţelepţit destul, războaiele din jur sunt argumentul cel mai la îndemână: ne omorâm între noi şi folosim resursele de evoluţie în a crea arme pentru şi mai multă moarte.
G.M.: În loc de concluzii, dincolo de expansiunea inteligenţei artificiale, credeţi că dispariţia unor vârfuri şi instanţe critice recunoscute, precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion sau Alex. Ştefănescu, va conduce pe viitor şi la o (de)cădere a instituţiei literaturii în general?
H.B.: Odată cu „plecarea“ lor, obiectiv vorbind, mie mi s-a schimbat viaţa. Totuşi, cea mai eficace instanţă critică de care nu se ţine cont în zilele noastre este autocritica/ autocenzura.
Mereu a contat în preajma cui ai norocul să stai, cine este vârful spre care priveşti, iar cu trecerea unora, societatea a sărăcit. Mereu se întâmplă asta. Dar problema e că, de data asta, trecerea acestora mari a coincis cu ridicarea vocii tuturor: reţelele de socializare au dat voce fiecăruia, indiferent că au sau nu au cunoaştere, că au sau nu au dorinţa de a învăţa, fiecare are opinii, cu atât mai ferme, cu cât cunoştinţele sunt mai reduse. Când ştii un lucru îl susţii ca fiind singurul adevăr, dar dacă prin educaţie ai apucat să realizezi că ştii multe lucruri, însă există şi mai multe pe care nu le ştii şi nu le vei şti niciodată, intervine bunul simţ şi smerenia. Ca urmare, opiniile tale sunt mai nuanţate şi mai puţin vehement susţinute. Dar rişti să pari mai prost decât cel care ştie una şi bună (mai puţin bună). Pe de altă parte, toată lumea îşi scrie opiniile. Unii fac volume din ele şi le numesc cărţi de literatură, de proză etc… Ce ar mai putea face o instanţă critică de orice nivel ar fi? În cazul acesta, primul pas este, cum am spus, autocritica prin educaţie, smerenie, creşterea nivelului de conştiinţă, evoluţia individuală. Când are loc o uniformizare (aşa cum se doreşte acum prin politici, sub pretextul că toţi au dreptul la exprimare), egalizarea are loc invariabil în jos. Scade nivelul întregului, pentru că nu ai cum să tragi în sus masa de oameni, mai ales fără efortul şi dorinţa fiecăruia personal de a se ridica.