Vasile V. Filip, Mateiu Caragiale: „veninul, veghea, viţiul“ – izvoarele artei

Motto: Esteticul şi eticul – două braţe ale aceleiaşi pârghii; cu cât se lungeşte şi

se uşurează o parte, cu atât se scurtează

şi se îngreuiază cealaltă parte.

(L. N. Tolstoi, Jurnal)

În istoria literaturii române, Mateiu Caragiale este poate cazul cel mai frapant de divorţ între moralitate şi artă (mai ales în raport cu tradiţia scrisului transilvan). De altfel, „divorţurile“ sunt mai multe, termenii lor se pot multiplica. Intră aici nu doar planul teoretico-literar (cu termenii subiectiv-obiectiv, plan în care Craii de Curtea Veche nici măcar n-ar fi roman, nici ca formulă compoziţională, nici ca statut diegetic), ci şi cel existenţial, al apartenenţei la o anume clasă şi la un anume statut social, ba chiar şi la un anume plan prioritar de existenţă (prezent vs. trecut, real vs. imaginar). Opţiunea sa pentru „mască“, pentru excepţia morală, pentru condiţia celui „surghiunit“ sau pentru contrastul violent dintre ceea ce este şi ceea ce ar vrea să fie, opţiune implicită în fiecare din „împărăteştile“ fraze ale universului său fictiv, nu este, totuşi, nicăieri mai vizibilă, mai explicită şi mai şocantă decât în perpetua stare conflictuală dintre el şi tatăl său, „clasicul“ Ion Luca; stare pe care ne-o dezvăluie atât Jurnalul (care o face retrospectiv, căci e redactat în franceză, între noiembrie 1927 şi februarie 1935), cât mai ales scrisorile către prietenul N. A. Boicescu, dintre 1901 şi 1908.

Ambele categorii de texte, atât Jurnalul, cât şi cele 28 de scrisori, au fost publicate de Barbu Cioculescu într-o ediţie integrală a operei lui Mateiu I. Caragiale, apărută la Editura Fundaţiei Culturale Române, din 1994. Nicolae A. Boicescu este un prieten cam de aceeaşi vârstă, aflat la Paris, ca student la drept, creditor al lui Mateiu, adus la capătul răbdării şi hărţuit el însuşi de creditorii săi. Mateiu îi scrie din Berlin, unde stă şapte luni (noiembrie1904 – mai 1905), fără să frecventeze cursurile facultăţii de drept şi fără să-şi dea examenele, apoi din Bucureşti, unde se simte surghiunit („în această cetate blestemată a Bucureştilor“) şi unde, de asemenea, îşi priveşte pregătirea universitară ca pe o mare corvoadă (întrerupând-o, de altfel, în 1906).

Dacă Jurnalul, elaborat în ultimul septenal, este rece, distant, conclusiv, corespondenţa cu N. A. Boicescu este fierbinte şi explozivă, este o „insulă de dezmăţ şi sinceritate“ (conform amintitului editor şi prefaţator) în existenţa dominată de mască, morgă şi moarte a scriitorului. (Asta, dac-ar fi să intrăm în jocu-i stilistic şi să-i preluăm modelul întreitelor slove, spurcate şi eufonice, în acelaşi timp.) De aceea, corespondenţa este preferabilă, în reconstituirea unui profil moral, dar cu prudenţă, căci funcţionează aici multă autoiluzionare, multă cerbicie a circumscrierii unui ideal social revolut şi cinic, precum şi îndârjita motivare reciprocă a celor doi tineri în a-l atinge. „Idealul“ e cel al „huliganului“, al vânătorului de zestre şi poziţie socială, în baza unei pretinse ascendenţe nobiliare. (Despre „huligan“ va vorbi, ceva mai târziu, şi Mircea Eliade, dar mutând accentul de pe aspectul social, pe latura cultural-spirituală.) Asta pentru că „stirpea m-a înşelat, şi eu am înşelat-o aşijderi“ (cum va scrie în Jurnalul retrospectiv, prin 1934). Şi în pofida conştiinţei morale, a faptului că în lumea spre care aspiră, „îmbuibată şi răsfăţată de bunătăţi şi de deşertăciuni, dospesc descreierări primejdioase“ (Texte răzleţe).

Cei doi (dar nu avem decât scrisorile lui Mateiu) se incită reciproc în a se crede dezmoşteniţii, „surghiuniţii“ unei lumi selecte, a unei aristocraţii pe care şi-o revendică, chit că aceasta se afla la crepuscul, chit că o făceau pe linia unui proces de conştientă, asumată autoiluzionare; al cărei capăt are, în cazul lui Mateiu, accente de sublimă biruinţă a subiectivităţii. Biruinţă atât în plan social (scriitorul se va căsători, în 1923, cu Marica, fiica scriitorului George Sion, cu 25 de ani mai în vârstă, dar care îi va aduce mult visatul „domeniu“ de la Fundulea-Ilfov, în care va arbora „flamura mea verde pe galben“ ca semn al izbânzii personale asupra lumii ostile idealului său), dar mai ales în plan literar, în care Craii… nu sunt doar agata rară, unică, de nocturnă strălucire a literaturii noastre, ci – în bună măsură – şi piatra de temelie a prozei noastre modern-subiective.

Revenind la scrisorile către N. A. Boicescu, redactate într-un zglobiu jargon franţuzit, acestea relevă la tot pasul cinismul, exagerarea, lăudăroşenia şi tendenţiozitatea. Toate acuză o funciară neputinţă de adaptare, deghizată ca ţâfnoasă respingere a datului social şi ereditar, respingere din care ţâşneşte o adevărată aventură a spiritului. Pe care, de n-ar fi voită şi anume cultivată, am putea-o numi alienare.

Ca şi în Jurnal, dar pe un palier stilistic mult mai puţin neutru, temele sunt cele ale vieţii: familia, faima, averea, dragostea. Iar principalul subiect – „cucerirea unei tipese arhifine“ şi bine înzestrate, ceea ce ar presupune „poli, aur scânteietor şi bilete de bancă multe, multe“. Asta pentru a investi în sine, în propria eleganţă şi-n propria persoană, care trebuie mai ales să pară ceea ce vrea să fie: diletantul superior, care nu se opreşte la nimic, care stăruie în potenţialitate; similar cu dandy-ul occidental, artistul potenţial, a cărui operă este el însuşi.

Dragostea nu încape în aceste „combinaţii“ („creierul meu se epuizează în combinaţii“), o pasiune fulgerătoare ar fi echivalentă unui dezastru: „Dacă într-adevăr amorul mă săgetează acum, sunt un om pierdut“ (iunie, 1907). Dar nici refuzul, care implică umilinţa. Refuzat de o Fernanda de Bondy, Mateiu o jigneşte printr-o scrisoare obraznică, neiscălită, iar ameninţarea cu provocarea la duel din partea fratelui acesteia o „rezolvă“ cu cinism: „dacă e unul mai pignauf, îl zdrobesc, dacă e unul mai forte, îl evit. Berlinul e mare şi eu sunt un huligan şi mai mare“ (sept. 1907).

De altfel, când semnează, Mateiu se prezintă drept comte Mathieu-Jean Caragiale, inclusiv pe scrisorile către prietenul Boicescu, „greu de mistificat“, ca martor de taină ce este, dar faţă de care ascendenţa nobiliară este des pomenită cu o doză de auto-ironie, mai degrabă ca model asumat: „cel din urmă boier“, „Mathieu-Jean de Caragiale, comte de Karabey“; sau se autodefineşte fie ca „nobilul exilat în patria capsomanilor“, fie „eu, vechi boier şi principe oriental“, sau „eu, cel mai ilustru herald al acestor timpi decăzuţi“, „penseur subtil et romancier distingue“ etc. Pe prietenul adresant îl îndeamnă: „Să nu te laşi nicicum. Luptă ca un adevărat Bassaraba“, pentru că împreună ar forma „die letzte Bassaraba“. Idealul şi-l formulează astfel: „Un hotel fin, cal arab, electricitate, auto-uri, valeţi stilaţi […], asta ne trebuie nouă. Filonul, filonul unde e! […] Unde sunt acei bani mulţi. E de datoria noastră să-i găsim“ (dec. 1906).

E mereu în căutare de bani: „princiara mea situaţie e desperată“, pentru că „m-am tot certat şi mă cert cu toţi de-a capul“ (iulie, 1906). Iar pentru aceştia „toţi“, tatăl pare a fi purtătorul de cuvânt şi principalul vinovat; ba chiar cel ameninţat de alienare: „conduita ignobilă a tatei […] n-a fost aceea a unui om care îşi dă seama de ce face“, atunci când, în 1904, s-a stabilit la Berlin în baza unei moşteniri încă nelimpezite. Presiunile vin din partea acestuia, care „nu e bun de nimic fin: să înveţi, să tâmpeşti şi să te tâmpeşti, nu mai are ideea nici de lume, nici de viaţă elegantă“ (aprilie, 1907). Consideră că tatăl ar fi plecat la Berlin cu un capital doar pentru cca zece luni „de trai mediocru“; căci, „în realitate, conta pe moştenirea averii soră-sii (pe partea acesteia din moştenirea Mumuloaiei – n.n.). din care ciupise mai dinainte şi pe care, ca un veritabil pungaş, o convinsese să transforme testamentul, frustrându-şi astfel propriii săi copii“ (Jurnal, 21 febr. 1935).

Cercetări aplicate ulterioare (Şerban Cioculescu, Paul Zarifopol) nu vor confirma suspiciunea (similară cu o primă scenă din Balzac, Iluzii pierdute.)

Iar dacă tatăl e interesat de mişcările sociale din ţară ale acestui an (vezi 1907, din primăvară până în toamnă), fiul visează la parvenire şi răzbunare: „Are să vie, cred, şi timpul nostru, ca să popim şi să răspopim. Ce huligănie mare are să fie!“ (iun. 1907). „Setos de lux şi plăceri“, cum însuşi se defineşte (pentru că „o viaţă fără plăceri e o lungă şi tristă preparare pentru examenul morţei“ – iun. 1906), Mateiu e panicat de revoltele ţăranilor, identificându-se cu proprietarii marilor averi, ai castelelor şi conacelor arse, pe când în răsculaţi vede doar sălbăticia dezlănţuită, după tipare nu doar solemn-apocaliptice, ci chiar cinic-canibale: „Mon chere, în Bucureşti a fost panică mare, revoltele ţăranilor au întrecut cele mai oribile scene de jacqerie. Popii au incendiat în fruntea haiducilor averi de milioane, castele, conace, au tăiat oameni în bucăţi de i-au făcut panoplii, au fript copii în frigare de i-au mâncat“ (aprilie, 1907).

De altfel, fumurile nobiliare ale lui Mateiu erau cunoscute încă din familie, în care venise din afară (ca fiu „natural“) şi i se spunea ironic „contele“. (Complex al primului născut „detronat“, compensaţie interioară a frustrării pe acest fond?). Iar cu tatăl nu se înţelesese niciodată: „Tata e un om cu nişte planuri pe care nu le înţeleg, cum nu le-am înţeles niciodată“ (mai, 1908). Jurnalul consemnează şi el, mult după moartea tatălui, manifestări pe care diaristul nu se sfieşte să le pună pe seama abuzului de alcool şi tutun al tatălui: „îmi trezise serioase nelinişti asupra stării sale mintale“. Anume: „îmi reproşa «ambiţia», pe care o socotea condamnabilă, îmi prezicea eşecul sigur al planurilor mele de viitor […] «N-ai să fii nimic […] din tot ce visezi, nimic, nimic» […] «N-ai să fii niciodată, îmi azvârli el în chip de concluzie, şef de cabinet, niciodată, niciodată!»“ (Jurnal, 1931). Paradoxul este că Mateiu va deveni (deşi fără diplomă) şef de cabinet al ministrului Lucrărilor Publice Alexandru Bădărău, doar cinci luni mai târziu (dând la o parte „mai mult de 20 de candidaţi“), dar folosindu-se tocmai de valul de emoţie stârnit de moartea tatălui, a cărui „cea mai vie dorinţă“ ar fi împlinit-o astfel.

Postul îl părăseşte prin demisie, în 1914. Accesul în diplomaţie, deşi iniţial promis de N. Titulescu (în aprilie, 1928), nu-i va fi sprijinit. Poate şi pentru dispreţul cu care privea lumea românească: „Ce fericit eşti, dragă amice, că poţi trăi departe de această ţară nenorocită“ (nov. 1906). „Sunt mai nenorocit decât ţi-ai putea închipui, să stai trei luni şi jumătate la Berlin, să flirtezi, să te plimbi liber, necunoscut şi plin de toate speţele de curaj, şi azi să te întorci în această ţară românească unde totul e mizerabil, insuficient şi grotesc“ (sept. 1907). „În România e prea infect să trăieşti, eu cred că, dacă într-o zi te-ai pomeni în Bucureşti, ai crede că fug casele după tine şi-ţi cad în cap“ (dec. 1907). Căci „aurul, care e Dumnezeul modern“, a părăsit Bucureştiul „select“ („În Bucureşti, bani nu mai au decât jidanii“ – aug. 1931).

Într-o astfel de lume, „seniorul“ de la Sionu cultivă „tăria de voinţă şi de muncă, de hotărâre, atenţie, concentrare, agerime, fermitate“ (Jurnal, 1931), sintetizate în deviza latină Cave, age, tace! („Păzeşte-te, acţionează, taci!“).

În acelaşi Jurnal, se formulează, concluziv: „Şi văzând cum cele mai inteligente străduinţe, măsurile cele mai bine gândite sunt câteodată zadarnice, paralizate sau anihilate de nişte fleacuri, şi că nişte fleacuri pot, în pofida oricărei logici, ţine locul celor mai bune combinaţii, spre a determina succesul, amintirea cuvintelor Eclesiastului mi se întoarce în minte şi mă simt pătruns de o amară ironie“ (1931).

Craii… se nasc din această decepţie, din această drojdie a poftei de viaţă, de mărire şi de plăceri. Cu un an înainte de moarte, Mateiu conchide, retrospectiv, în Jurnal: „Fost-am, inconştient, propriul meu duşman, printr-un soi de instinct de autodistrugere“ (1935). Dar, din toată această duşmănie cu sine, din toate aceste artificii şi disimulări impuse vieţii şi conduitei, care „ţipă de falsitatea lor“ (I. Negoiţescu), răsare muzica stranie şi seducătoare a prozei sale de ficţiune. Care, cu mijloacele senzoriale ale mitului, structurează lumea în contraste violente, coborând spre arhetipal până la intuirea „axelor universale“ de care vorbea Ion Barbu, apoi Vasile Lovinescu. Şi-l răscumpără „prin ţâfnă“ pe autor, împotriva preceptelor creştine. (Pentru că Cel veşnic „pentru păcatele noastre – ale «spiţei» neaoşe a mătuşii Smaranda, din Craii…, n.n. – are cumpănă deosebită şi înşală la cântar“).

Mântuirea unei vieţi de „venin, veghe şi viţiu“ nu e veşnicia creştină şi nu presupune eludarea tentaţiilor vieţii, ci chiar dimpotrivă: epuizarea lor. Căci arta e singura dăinuire la care putem spera, şi dacă ea se naşte din viaţă, atunci viaţa trebuie istovită în toate ale ei. Înţelepciunea antică a lui Pindar (la care apelase şi Camus) – „O, suflete al meu, nu năzui la viaţa veşnică, ci epuizează domeniul posibilului“ – pe Artist trebuie să-l fi avut în vedere.