Mircea Moţ, „Meserii nerecomandate“

„Multă vreme n-am putut înţelege – mărturisea Gabriela Adameşteanu în Anii romantici – de ce un prozator şi-ar risipi forţele şi timpul într-un jurnal zilnic sau, la fel de rău, într-o carte de amintiri“. Propria-i carte „reprezintă o victorie a vieţii contra imaginaţiei, a realităţii contra ficţiunii“. Însă tot autoarea menţiona: „Dar poate şi ce am scris aici este tot ficţiune, ficţiunea mea despre viaţă trăită sub semnul miracolului istoric şi al neliniştii că ne vom întoarce de unde scăpaserăm“.

Indiferent dacă este citit ca jurnal sau ca o carte de memorii, recentul volum al Gabrielei Adameşteanu, Meserii nerecomandate femeilor (Polirom, 2025), trădează, fără îndoială, vocaţia de prozator/ romancier a autoarei.

Autoarea insistă, deloc întâmplător, asupra „modelelor intelectuale“, masculine: „Modelele mele intelectuale au fost masculine. Pentru devotament faţă de profesie, fraţii tatei, intelectuali performanţi, pentru proză – romancierii creatori de lumi“ (s.n.). A existat şi un zeu de tinereţe al scriitoarei („Zeul central al mitologiei mele de tinereţe a fost savantul“), explicabilă fiind prezenţa universitarilor în romanele autoarei: „romanele îmi sunt pline de universitari, unii obsedaţi maniacal de meserie, alţii practicând-o cu pragmatism sau oportunism“.

Model intelectual, savantul se impune prin luciditatea în faţa realităţii şi, în acelaşi timp, prin „suspiciunea“ cu care scrutează realul, bănuind că dincolo de amăgitoarele sale forme există un ceva ce se cere descoperit. Savantul este impus ca un zeu, el contând în felul acesta într-o mitologie ce trădează, o dată în plus, vocaţia creatoare a autoarei. Nu este însă cu nimic mai prejos romancierul, care, pentru Gabriela Adameşteanu, este un creator de lumi, intrând în dialog, printr-un „joc secund“, cu lumea creată.

Nu înseamnă că autoarea refuză meseriile şi sensibilitatea feminină. Meseriile specifice femeilor sunt sinonime adecvării la realitate, implicând chiar nişte concesii pentru a asigura normalitatea vieţii: „Dar, deşi mă aliniasem valoric pe linia tatei, genul m-a trimis automat la valorile mamei – prioritizarea căsătoriei şi a familiei. Cu un sistem la fel de conservator, respectând ascendentul intelectual al soţului, dar fără să mi-l pretindă mie, mama avea o viziune mai adecvată asupra vieţii“. De aceea „meseria“ de scriitor nu este recomandată femeilor: „Când voi debuta, în 1975, cu Drumul egal al fiecărei zile, unchiul Oiţă, profesor de medicină veterinară la Cluj, mi-a scris o scrisoare mai elogioasă decât meritam, îndemnându-mă să susţin celebritatea numelui Adameşteanu (el îşi dorise să devină profesor de română!). Cred că acest «narcisism» familial mi-a salvat cărţile de o judecată mai severă a rudelor. Câteva îmi vor reproşa direct sau în aluzii limbajul frust al personajelor, indiscreţiile biografice ori ceea ce ele consideră indecenţe din cărţile mele. Le dau dreptate, s-a spus demult că naşterea unui scriitor nu-i o fericire pentru familii. Şi cu atât mai puţin cea a unei scriitoare care n-are cum să corespundă profilului feminin în familiile conservatoare“. Scriitoarea insistă de altfel: „Dar nu sunt sigură că literatura, în special proza, care cere multe ore de muncă la masa de scris, ar fi o meserie de recomandat femeilor (…). Dacă literatura le seduce, aşa cum mi s-a întâmplat mie, măcar să fii avertizată de pericolul ei“. Or, „seduce“, ne aminteşte Liiceanu, „înseamnă «a duce la o parte», «a trage la o parte», «a lua deoparte»“. De aici, sensul de „«a separa», «a despărţi»“.

Referindu-se la gestul de a scrie, autoarea vorbeşte de un gol, care nu mi se pare deloc lipsit de semnificaţie. În tinereţe, viitoarea scriitoare este îndemnată să scrie. De aici, o chinuitoare frământare: „Să scriu? Mi se căscase un gol întunecat la picioare când l-am auzit. Şi teama. Să scriu? Ce să scriu? Golul era în mine, n-aveam nimic de spus, de scris! Secvenţa următoare s-a şters, nu ştiu dacă l-am refuzat sau, mai degrabă, l-am privit nedumerită“. Aşadar, golul, asociat scrisului, cu întrebarea „ce să scriu?“ sau „despre ce să scriu?“. Indiscutabil, înaintea oricărui scriitor autentic se află un gol ce-i aminteşte că pentru scrisul lui nu contează nimic din ce a fost anterior textului şi că opera transformă oricum în substanţă proprie tot ce i-a fost exterior.

O parte substanţială a volumului este rezervată reflecţiilor asupra condiţiei de scriitor. Din acest unghi cel puţin, un motto luat din John le Carré nu poate fi trecut cu vederea. Într-un fel, spionajul şi scrierea unui roman merg într-adevăr „mână în mână“, câtă vreme ambele presupun spirit de observaţie şi sporită atenţie la semnificative ipostaze umane. Şi, fireşte, ambele presupun „numeroase moduri de a trăda“, în cazul scriitorului, numeroase modalităţi artistice prin care realul este „trădat“ creator pentru realitatea ficţiunii.

Pentru un autentic scriitor, cartea de memorialistică stă indiscutabil sub semnul literaturii. Poate fi absolut sincer un scriitor? („Dar cât de sincer poate fi un prozator?“). Nu contează doar faptul că amintirile sunt inevitabil deformate de subiectivitate. Ele, amintirile, sunt „tulburate“ de trecerea timpului şi de un imperativ al scriiturii care nu poate fi neglijat. Cred că scriitoarea menţionează deloc întâmplător ceea ce-i spune o prietenă: „Tu n-ai nevoie să fii inteligentă, tu ai talent de prozator“. Nu inteligenţa în sine este pusă aici sub semnul întrebării, fiindcă talentul de prozator presupune în ultimă instanţă (şi) o inteligenţă artistică, ceea ce este cu totul altceva.

Golul despre care vorbeşte autoarea revine, de altfel, cu menţiunea că într-o carte cu caracter memorialistic acest gol este umplut de realitatea imediată, concretă, înregistrată cu o memorie ce funcţionează ireproşabil. Autoarea reţine secvenţe, gesturi şi figuri, fără a face concesii unui cititor peste măsură de curios. Scriitoarea nu apelează la naraţiuni captivante şi nici nu-l seduce pe cititor cu o expresivitate „voluntară“, nelipsită de reflexe cald feminine. Îmi place să cred că ceea ce contează cu adevărat în această admirabilă carte a Gabrielei Adameşteanu ţine nu doar de secvenţele ce trimit la specificul unei epoci sau al unui posibil roman de familie, ci, mai ales, de prezenţa eului autoarei, lucid şi obiectiv, cald şi aspru în unele locuri, care nu recurge la pamflet ori la caricatură, capabil să reţină esenţialul, să pună întrebări şi să-şi pună întrebări, dezvăluindu-se pe sine sub semnul generoasei teme a drumului spre meseria de scriitor, nu de scriitoare. Revenind, nu atât de realitatea epocii este interesat cititorul fidel autoarei, fiindcă el este în ultimă instanţă „mon semblable, mon frère“. Sunt suficiente pagini în carte în care mişcarea seducătoare a verbului marchează confesiunea ca profundă şi autentică literatură: „Mi-a rămas în minte bucătăria rece, cu pereţii nezugrăviţi, ai casei unde locuiam cu socrii mei şi clipa când, ieşind pe uşa din spate spre curte să întind nişte rufe, mi-a venit gândul, liniştit, că doar în moarte l-aş mai putea regăsi. Un întuneric subţiat la colţuri, aşa am văzut locul unde se afla tatăl meu. Era, cred, un imaginar străvechi, precreştin. Relaţia mea cu Dumnezeu era atunci tensionată, îi reproşam, cu înverşunare, moartea nedreaptă a tatei. N-aveam înclinaţii morbide, am o fire vitală, ca a multora dintre cei născuţi primăvara. Moartea era doar prima soluţie pe care o dibuisem, după tentative mentale disperate să-mi recuperez părintele. Nimic nu mă pregătise să trăiesc, atât de devreme, fără el“.

Meserii nerecomandate femeilor stă sub semnul savantului şi al romancierului ca atitudini faţă de real, fiindcă la Gabriela Adameşteanu abordarea lucidă (cu suspiciune, atât cât este necesară!) a realităţii este asociată unei replici date acesteia prin scrisul care, în ultimă instanţă, dacă nu inventează o lume, nu se mulţumeşte doar cu simpla reflectare a acesteia.