Angela Martin, Cu lectura la psihiatru

De când sosise în Arad, era complet dat peste cap: trecea de la bucurie la tristeţe, de la calm la agitaţie; aici era însetat de amintiri, aici, amintindu-şi de toţi ai lui, se simţea îngrozitor de vinovat. Şi, ca să scape de starea nesuferită de contradicţie sentimentală, începu să se gândească numai la lucruri plăcute. Se mai păcălea aşa, uneori, când era obosit sau nervos. Ieşi din holul hotelului să facă o plimbare prin parc şi îşi reveni. Un gând, dintre cele mai luminoase, îl urmărea din trecut, ivit din explozia de bucurie a unei dimineţi: cea de 12 de septembrie în care s-a născut Lori. Îşi amintea că primul căruia îi telefonase să-l anunţe despre naşterea băiatului a fost taică-său. Felicitări! Să vă trăiască, să fie sănătos! îi auzea aievea vocea înecată de emoţie. Da, Karin era bine, fericită! Da, şi băiatul, excelent! Avea trei kile opt sute cinzeci. Bravo! Bravo! Un adevărat luptător de sumo! Râdeau amândoi. Plesneau de bucurie. După care au redevenit serioşi. Taică-său îi cerea amănunte. Voia să ştie ce păr avea „domnişoru’“. Cred că şaten, îi răspunsese el evaziv. Şi Karin ce zicea? Karin, că-i semăna leit. Da’ nu ştia ce să creadă, poate că voia să-l flateze… Acum se ducea să se prezinte la fiu-său. Era pe scări, la spital, în drum spre salon. Dar ce nume i-au dat flăcăului? Lorenz, adică Laurian, îi răspunsese el cu mândrie. Maică-sa deja îl dezmierda „Lori“. Apoi, brusc, în timp ce vorbea fără contenire, se pomenise cu auzul înfundat de o tăcere mâloasă. Era ca şi cum, nemaiputând fi desluşite la acea distanţă de taică-său, cuvintele năvăleau înapoi şi îi inundau creierul pentru a-i reflua ca un sânge fierbinte şi îngroşat dintr-o venă obstruată, dar conectată la nervul auditiv. Lorenz şi Laurian aveau aceeaşi rădăcină, şi-a auzit din nou cu claritate vocea – parcă-i ieşise gura ca la înecaţi, la suprafaţă, iar respiraţia-i sacadată se zbătea alături să coboare pe un val liniştitor. Cu privirile încă tulburi, parcă îmbrăţişase un liman. Ambele nume proveneau probabil din latinescul Laurentius. Şi dacă nu se trăgeau exact din aceeaşi rădăcină – aici doar un lingvist putea să-i lămurească –, erau totuşi foarte asemănătoare. Mulţumesc, Cezare! îi răsunase inima lui taică-său, parcă dilatată, gata să iasă din receptorul la care el o asculta ţinându-l lipit de ureche. Îl ruga să-i spună scumpului său tiz că-l îmbrăţişa şi că-l aştepta să vină la Arad.

El şi Karin îl aduseseră într-adevăr pe tiz la Arad, dar numai peste doi ani: după aceea, Karin a rămas însărcinată cu Liesl, iar la două săptămâni de la naşterea lui Liesl, Laurian a murit. Bunicul n-a mai apucat să-şi vadă nepoata, iar el a venit la înmormântare singur, fără soţie. Nu bănuise niciun moment că taică-său era atât de bolnav, ai lui nu-l pregătiseră pentru această lovitură – erau secretoşi, aveau prostul obicei de a-şi ascunde suferinţele. Şi nu-i scotea nimeni din logica lor: la ce bun să-l mâhnească şi pe el? Refuzau să devină o preocupare pentru tânăra familie, avea ea, oricum, destule griji cu copiii, care erau mici.

Pe fetiţă au botezat-o Elisabeth. Cum ar veni, ca pe Mama Mare. El ascultase sfatul lui Karin şi împreună aleseseră prenumele copiilor în aşa fel, încât acestea să nu sune tipic româneşte. Copiii lor erau austrieci, trăiau la Viena şi trebuia evitat riscul de a li se pronunţa mereu greşit şi prenumele. Era destul că numele de familie era pronunţat Groţescu. Ea însăşi îi spusese lui la început Ţezar până în fine a învăţat să pronunţe corect „Cezar“. Altminteri, ca tată, el ar fi dorit să le cultive copiilor rădăcinile româneşti, dar n-a prea reuşit: presiunea limbii materne şi a mediului era mult mai puternică decât încercările lui sporadice de a vorbi cu ei româneşte. Iar Lia Tante, stabilită cam deodată cu el la Viena, odinioară vecină cu bunicii lui la Arad şi prietenă din copilărie cu maică-sa, cu Valentina, le-a fost bonă doar până la patru ani, când au fost înscrişi la grădiniţă.

Cezar auzi din spate paşii lui Liesl şi se întoarse.

– Te-am prins! De ce nu m-ai aşteptat în hol? îi înfipse Liesl un deget în piept, râzând.

– Păi, ziceam să mă mai dezmorţesc puţin pe-aici, prin parc.

– Şi eu care credeam că stăm puţin de vorbă la o îngheţată sus pe terasă.

– Stăm, dacă vrei! Haide!

Şi făcură cale întoarsă.

– Ţi-am adus cartea, mi-ai spus că vrei s-o răsfoieşti.

– Foarte bine, mulţumesc!

– Nu pe acolo! Ia-o la dreapta! îl îndemnă, mergând în spatele lui pe aleea pavată, spre intrarea hotelului.

Se aşezară la o masă retrasă şi comandară câte o îngheţată. Liesl scoase din sacul de mână o carte cu coperţi albastre. I-o întinse lui Cezar cu satisfacţie.

– Asta e, spuse.

– Ia să văd! Psychological Effects of Fiction Reading! Da… De cine? De… R.M.Green & A.E.Anderson.

N-am auzit de ei.

– Nu? Mă mir. Sunt doi cercetători cunoscuţi pentru lucrările lor academice.

– Probabil tineri, ridică din umeri. Şi cine ţi–a recomandat cartea?

– O am în bibliografie la cursul de Psihologie cognitivă.

– Mă uit peste ea la noapte, dacă mi-o laşi.

– Ţi-o las. Merită s-o răsfoieşti, e interesantă. Mai ales, uite – îi luă Liesl cartea din mână –, capitolul ăsta despre influenţa negativă a lecturii. Întoarse la repezeală câteva pagini. Dădu paginile înapoi: stai numai, să vezi ce zice… pam-pam-pam… da, am găsit! Ţţţţ, nu, nici aici! În fine, îţi rezum din memorie. Autorii susţin că există cazuri în care lectura îi poate induce cititorului o stare de identificare maladivă cu anumite personaje sau situaţii şi că o experienţă de lectură ca aceasta îi produce disconfort emoţional şi chiar depresie. Şi dau mai multe exemple despre diferite tipuri de ficţiune cu impact asupra cititorului. Comentariile astea mi-au plăcut cel mai mult.

Cezar îşi reţinu un zâmbet, văzându-şi fata vorbind cu atâta înflăcărare despre subiect. Carevasăzică vindea castraveţi grădinarului.

– Dar ai înţeles care e ideea, o atenţionă: că nu lectura în sine este nocivă exercitând asupra noastră o influenţă negativă, ea trebuie pusă în relaţie cu contextul şi cu starea psihologică precară a cititorului, cu vârsta, cu lipsa de pregătire culturală etc. Dar, sigur că acum depinde în ce plan şi din ce unghi decidem să abordăm lucrurile: psihologic? cultural? social?, ele fiind mult mai complicate. Iar acestei teme i-au dat târcoale câţiva celebri psihoterapeuţi cu mult timp înainte în scrierile lor. Chiar dacă unii s-au centrat pe subconştient, alţii pe conflictele interne, alţii pe mecanismele de apărare etc., etc.

– Da, interesant. Aş vrea să ştiu şi eu ce gândeau aceşti psihiatri despre lectură. Poate provoc o discuţie pe tema asta la facultate, în grupul meu de cercetare, deşi habar n-am de unde să încep. Am mai citit din Freud şi din Jung, am citit câte ceva din G.F. Skinner…

– … psiholog comportamentalist…

– … exact! Dar cu cât citesc mai mult, cu atât am impresia că sunt mai confuză. Sinceră să fiu, total out.

– Dovadă că faci o lectură inadecvată în raport cu stadiul actual al pregătirii tale. Tu singură mi-ai pus acum pe tavă un exemplu de posibilă influenţă negativă a lecturii asupra ta. Dacă nu eşti stăpână pe tine emoţional, ea îţi poate crea, într-adevăr, confuzie. Dar nu e cazul tău. Tu însăţi eşti conştientă că nu e cazul tău. Ai spus: am impresia că sunt mai confuză – ceea ce e cu totul altceva.

– Imediat găseşti tu o nuanţă, o chichiţă, râse ea. Se vede că eşti psihiatru.

– Păi, tot timpul trebuie să desluşim, pe lângă cuvintele rostite de pacient, şi ceea ce se află dincolo de ele. Ceea ce rămâne nespus, voluntar sau involuntar. Suntem foarte atenţi atât la comunicarea verbală, cât şi la cea non-verbală, fiindcă amândouă reflectă starea emoţională a pacientului. Bine, astea sunt lucruri elementare. Dar sunt curios să aflu ce personaje literare au invocat autorii tăi.

– Ei nu se referă la personaje, prezintă tipuri sau categorii de ficţiune care au un impact puternic asupra cititorilor. Scriu studii de psihologia literaturii şi psihologia cititorului, nu a personajelor.

– Da, dar psihologia literaturii este un domeniu interdisciplinar… în care au avut mari merite Freud, Jung, Lacan. În fine, n-are rost să te complici.

– Şi-atunci?

– Şi-atunci, în locul tău, aş porni de la două personaje-simbol pentru complexitatea lor, ca să spun aşa, psiholiterară: Don Quijote şi Emma Bovary şi ai să vezi ce discuţie interesantă ai să provoci.

– Crezi?

– Nu cred, sunt sigur!

– Dar dacă îi mai bag şi pe ei în discuţie, mă tem că mă încurc de tot. Mai bine-zis, că risc să mă las prinsă într-o impostură. Fiindcă intru pe un teren necunoscut. Mă rog, Don Quijote mi-e clar că este cititor, că doar romanele cavalereşti i-au sucit minţile până acolo încât a ajuns să se creadă el însuşi cavaler rătăcitor. Dar Emma Bovary a avut alte probleme…

– Aşa e! râse Cezar. Multe alte probleme… care ţin de un psihism tulburat. Numai că tu ai să te limitezi, pe cât posibil, la calitatea ei de cititoare. Şi, bineînţeles, de victimă a propriilor lecturi.

– Nu m-aş fi gândit niciodată la asta. Dar eu n-am mai recitit romanul din adolescenţă. Nici măcar nu-mi amintesc că Emma Bovary citea mult…, sau ba da, ceva de genul că citea pentru că se plictisea…

– Nu numai pentru că se plictisea. Ea era o pasională. Etapele ei de lectură ilustrează progresul confuziei pe care o făcea între realitate şi iluzie. Flaubert îi surprinde, de pildă, pasiunea pentru lectură încă de pe vremea când era la maici, apoi o urmăreşte cum îşi schimbă gustul şi preferinţele, cum trece de la romanele sentimentale, de la romanele de dragoste şi de aventuri, la scrierile religioase şi moralizatoare. Pe toate le trăieşte cu pasiune şi se identifică pe rând cu un personaj sau altul, se visează într-o situaţie sau alta şi tânjeşte după o iubire ideală şi salvatoare, în timp ce pierde tot mai mult contactul cu realitatea. Printre autorii pe care i-a citit îi menţionează la un moment dat pe Cervantes şi pe Balzac.

– Da?

– Da. Flaubert profită de ocazie pentru a-şi afirma prin ea propriile preferinţe. Dar va trebui să reciteşti Madame Bovary în cheia de lectură despre care vorbeam, ca să găseşti argumente pentru demonstraţia pe care doreşti s-o faci.

– Of, Daddy, e tare greu.

– Greu?! Parcă n-ai şti că o aventură e cu atât mai frumoasă cu cât e mai dificilă… Ce înseamnă să izbândeşti? Să te întreci pe tine.

– Nu ştiu dacă pot.

– Poţi! Dacă vrei, te ajut. Wer nicht wagt,

– Ştiu: der nicht gewinnt^[1], continuă ea.

Era proverbul cu care Omi – bunica ei de la Viena – o dăscălea întruna când era mică.

– Dar să-ţi spun acum şi o vorbă românească foarte înţeleaptă: „Greul se face uşor“. Adică, devine uşor. Dacă ai încredere în tine!

Liesl îşi încreţi fruntea, nedumerită.

– Was schwer ist, wird leicht, îi găsi el echivalentul german. Rosti cuvintele răspicat, privind-o în ochi cu un amestec de melancolie şi resemnare.

(Fragment din romanul Îngerii de bronz, în curs de apariţie la Polirom)

^[1].    În germ, Cine nu riscă, nu câştigă.