Demult

Fragment dintr-o nescrisă carte

Demult, mă aflam la ţară, în vacanţă, la casa bunicilor.

În fiecare dimineaţă, fata vecinei cobora goală din pat, trăgea pe ea o rochie albă cu floricele albastre şi ieşea în curte să spargă lemne pentru cuptor.

Prin geamul murdar şi crăpat al unei mici ferestre, eu vedeam toate astea.

Deşi ascuns, ea ştia că eu vedeam toate astea.

Şi mai ştia şi că eu ştiam că ea ştia că eu vedeam toate astea.

Iar asta a durat, de la mijlocul acelei nenorocite veri, până spre ploile toamnei.

Cireşul cel mare

Demult, într-o dimineaţă friguroasă şi aspră de iarnă, satul s-a trezit acoperit de cireşe. Venite de nu se ştie unde, invadaseră uliţa cea mare, casele, clopotniţa bisericii şi toate luncile, până dincolo de puterea privirii.

Uluiala, credinţa şi teama i-au făcut pe oameni să nu încerce să dea o explicaţie acelei minuni.

Tot atunci, dinspre munţi, a coborât, ca un abur, o femeie tânără şi frumoasă. Cu o voce caldă şi abia şoptită, a adunat toţi copiii care eram atunci pe-afară. Ne-a spus să strângem sâmburii cireşelor şi, cântând, să-i îngropăm pe maidanul îngheţat din faţa poştei. Aşa am făcut. Am adunat sâmburii într-o groapă, i-am acoperit cu pământ, pietre şi zăpada iernii şi am cântat toate cântecele copilăriei până ne-a biruit oboseala. Ne-am culcat fericiţi, însoţiţi de gândul că făcusem un lucru bun.

Spre crucea nopţii s-a auzit un huruit vulcanic şi pântecul pământului a plesnit ca un pepene, lăsând să crească un copac uriaş. Lăstari au pătruns prin nămeţi, printre dalele de piatră din faţa primăriei şi prin podelele caselor. Era un cireş nemaivăzut, care şi-a întins crengile peste case, peste curţi şi peste toate sufletele acelui sat. Cireşele creşteau văzând cu ochii. Erau mari cât pumnul şi roşii ca sângele. Erau dulci, cărnoase şi săţioase. Mâncând din ele, toţi reacţionam diferit. Ştiam de-acum cântece, poezii şi jocuri fără să le fi ştiut niciodată. Popa Grigore renunţă la baston şi îşi repară bicicleta, babele întineriră şi se înzdrăveniră, Păun-puşcăriaşul se îmblânzi dintr-odată şi privea acum cerul ca pe o icoană. Ică Orbu îşi văzu pentru prima oară mama. Fata cea tristă a învăţătorului Fotescu ieşi pe uliţă veselă să se joace cu noi. O renaştere, o mirare şi o taină deopotrivă.

Frumoasa femeie rămăsese şi ea cu noi în sat să povestească oamenilor tainele trăirii.

Vestea despre cireşul gigantic şi femeia cerului a trecut dincolo de dealuri, peste ape, ajungând până în satele cele mai îndepărtate. Oamenii au găsit că e nedrept ca un singur sat să primească un asemenea har. Şi, de acolo, s-a pornit răul. Invidia, mânia şi ura au chemat viscolul pustietăţii.

În a şaptea zi, când miracolul părea fără sfârşit, peste satul cireşului cel mare s-a abătut un vânt puternic şi rece, care a ridicat zăpada şi a măturat uliţele şi cerul.

Înaintea acestei nenorociri, frumoasa femeie a fost zărită pentru ultima oară. Ieşea din sat pe drumul munţilor, iar în ochii ei se putea citi o tristeţe nepământeană.

Satul a fost înghiţit de frig şi de întunericul nopţii. Dimineaţa, oamenii au găsit trunchiul cireşului cel mare prăbuşit printre case, ca un cadavru uriaş şi bătrân.

Speriaţi, fără a şti ce trebuie făcut, oamenii au revenit încet la starea de dinaintea acelei săptămâni de pomină.

Copiii au uitat cântecele şi jocurile, popa Grigore a rămas beteag de picioare, puşcăriaşul Păun s-a pus în poarta casei şi înjură pe toată lumea, Ică a orbit la loc, iar fata cea tristă a învăţătorului Fotescu şi-a pironit privirea într-un perete de care nu s-a mai despărţit.

O umbră a acoperit satul. Ceva plecase fără întoarcere.

Dar, de atunci încoace, în fiecare iarnă, înainte de Bobotează, se aude un cântec stins venind dinspre munţi, ca o rană dulce ce nu se mai închide.

Pianul din odaia albastră

Început de martie. Oraşul era încă prins în tentaculele iernii. Mă întorceam acasă după facultate, unde eram asistent la catedra de filozofie. Mergeam grăbit, când am zărit-o la una dintre ferestrele unui hotel, Steaua Sudului. Stătea cu o carte în mână, pe jumătate ascunsă după o draperie verde şi grea.

O chema Ela. Venise de curând dintr-un orăşel de provincie pentru lecţii de pian, deşi era limpede că nu venise doar pentru asta. Camera ei era mică, cu pereţii măcinaţi, vopsiţi într-un albastru pal. Lumina se strecura anevoie printre nişte perdele palide. Într-un colţ, adormit parcă, un pat din fier forjat, cu arcuri, ros de rugină. Lenjeria, simplă şi ieftină, păstra un miros stins de lavandă.

Lângă celălalt perete, un pian negru, cu lemnul obosit şi clapele îngălbenite.

Ela avea pleoape înalte şi grele, mâini albe, cu degete lungi, adolescentine, şi mişcări leneşe de pisică. Eu îi duceam cărţi, iar ea mă iubea şi îmi cânta la pian. Fericirea locuia cu noi în umbra camerei acelui hotel muribund. Nu era dragoste, era ceva mai presus, ca o înălţare.

Am urcat treptele hotelului în fiecare seară până spre apusul verii.

Într-una din zile, cel de la recepţie mi-a pus în mână un bilet:

„Am plecat.“

Douăzeci de ani mai târziu, împreună cu soţia şi cei trei copii, într-o sala mică şi rece, ascultam un concert pe muzică de Bach. La pian, o femeie cu un nume straniu. Ea era. Mâinile, cu degete foarte lungi, alergau peste clape cu aceeaşi patimă care mă adusese odinioară în odaia albastră a unui defunct hotel.

În întunericul sălii am pus capul în piept şi am plâns tăcut, tulburat de graţia acelor clipe, când parcă Dumnezeu opreşte rostogolirea ucigătoare a timpului, făcând loc nemuririi.

Cutia lu’ Ilarie

Răscolit de căruţe, maşini şi vânturile pământului, drumul satului era mai tot timpul inundat de un praf dens, care crea o realitate incertă, fără contur.

Oamenii îşi trăiau viaţa după cum făcuseră toţi ai lor şi, când venea vremea, mureau, pentru că viaţa trebuia şi murită.

Era la noi în sat o femeie, Ioana lu’ Surcel, care se căsătorise cu Ilarie a lu’ Băzăvan, ăl de-avea un picior mai scurt.

Când a început războiul cu nemţii, l-au luat şi pe Ilarie.

În fiece zi, după ce-şi isprăvea rostul casei, femeia lui ieşea în drumu’ prafului, cătând cu privirea spre culmea dealului venirea lu’ Ilarie al ei.

Într-o zi, Roibu Beţivu, poştaşul, veni cu şareta, îi dădu o scrisoare şi-i puse în braţe o cutie de carton, desfăcută şi plină cu haine. Neştiind carte, Ioana puse scrisoarea deoparte şi scoase din cutie hainele lui Ilarie, cele civile amestecate cu cele de armată.

Gândi că Ilarie i le trimisese să le spele şi să le trimită curate înapoi pe front. Grăbită, se puse pe treabă. Le aruncă pe toate într-o postavă, le frecă cu săpun de casă, albi cămăşile cu leşie şi le întinse pe toate la soare. Seara le împături cu grijă şi puse printre ele flori de muşeţel, rozmarin uscat, busuioc şi cimbrişor, şi câteva frunze de nuc, ca să miroasă a curat şi a casă. Tăie o găină, fierse vreo zece ouă, mai puse colaci şi câteva mere, le înveli pe toate în nişte ziare vechi şi le aşeză lângă haine. Închise cutia şi, cu sfoara cu care întindea frunzele de tutun la uscat, o legă bine şi-o puse lângă ea, în pat, pe locul unde obişnuia să doarmă Ilarie.

A doua zi dimineaţa se aşeză din nou în drumu’ prafului.

Roibu, poştaşul, sosi abia spre seară.

Văzu femeia cu cutia-n braţe şi înţelese.

– A murit, Ioană! Nu văzuşi că e spartă tunica în dreptu’ inimii?

Femeia pricepu şi nu prea.

– Şi când vine acasă?

– Mâine auzii că-l aduc.

– Pă’ nu poa’ să-l aducă poimâine, că mâine-i târg, duc viţica la Broşteni să văz dac-oi putea-o da?

– Eu de mâine auzii.

– Dacă-l aduc mâine, să-l lase un-d’ l-or lăsa, că-l iau eu când m-oi întoarce, săracu’ Ilarie al meu.