Doliu

In memoriam Emil Lerner

era încă lumină

când i s-au închis

ochii

 

l-au acoperit

şi întunericul s-a lăsat

peste lume

 

la puţin timp a coborât

noaptea noastră

cea de toate nopţile

 

l-au luat

 

va fi tot timpul cu cineva

la căpătâi

mi s-a spus

 

ieri

s-a mai stins

o privire

din toamnă

 

în întuneric

lângă cel plecat

cineva stă de veghe

 

singurătatea noastră

cea de toate singurătăţile

 

niciun mâine nu e prea târziu

 

în fiecare dintre noi

există un mâine

de gânduri

sau dorinţi

şi dăm crezare

apariţiei lui

în clipe galbene

fierbinţi

 

artistul tace-n faţa pânzei

sau mişcă dalta-n

trunchi străin

arcuşul violonistului

suspină

şi muzicii-i înalţă

imn

 

poetul însă

uneori

pluteşte-n timp

fără de timp

precum e veşnicia-n stânci

sau Zeii antici

din Olimp

 

şi nici tăcerea

nici cuvântul

din zări al fiului

din fiu

nu pot renaşte

noul mâine

ce unora le-ar fi

târziu

 

iar eu mă-ntreb

în fiecare

nouă zi

mâinele-aşteptat de toţi

la mine oare

va veni?

12 iunie 2024

 

a fost odată

 

a fost odată

într-o stână

de pe un deal

bogat cu iarbă

o oaie orbă

şi bătrână

ea căuta lumină

să o soarbă

 

se rătăcise

de cireadă

şi era singură

acum

mergea cu grijă

să nu cadă

lumina îi lipsea

din drum

 

dar într-o zi

sub nori de ploaie

o boare dulce

a simţit

şi-ncetişor s-a îndreptat

vioaie

spre locu-nmiresmat

vrăjit

 

acolo a adulmecat

o floare

cu o coroană

aurie

ce răspândea lumină

orbitoare

în raze calde

pe câmpie

 

iar de atunci

bătrâna oarbă

oiţă rătăcită-n

vale

a tot venit

ca să mai soarbă

lumina caldă-n

iarba moale

 

dar floarea a murit

în iarnă

lumina ei cu-ncetul s-a topit

din linişte sub cer

încet să cearnă

zăpadă

peste trup de-oiţă

adormit…

 

dureri în trup

 

durerile din trup

nu au

cuvinte

se războiesc

aleargă mute

prin corpul

suferind

cuminte

 

întreb azi floarea:

când îmi aduci

lumină

oare ştiai

că o durere

pitită prin organe

în sunet mut

suspină?

 

ştiai

că prin ofranda

frumosului tău

pur

transformi săgeţi

solide

în praful

dimprejur?

 

dureri în trup

prea multe

atacă în tăcere

o floare

face-o vrajă

şi-atacul cel războinic

treptat, dar sigur

piere…

 

să mă ascund

 

să mă ascund

de-urât şi crimă

să râd să plâng

să strig, s-alerg,

să fug de-urât

şi de minciună

de suflu-mi arde

ca un rug?

 

să cred în visele

din noapte

ca la trezire-ncet

să cânt

să văd când soarele-i

lumină

sau cade-o floare

lângă trupu-mi frânt?

 

cîntecel pentru laleaua mea

 

întrebat-am o lalea

larg deschisă ca o stea

dacă-i tristă şi o doare

când bobocu-i dă în floare

şi apoi foarte curând

îi cad fustele-i pe rând

iar tulpina i se moaie

precum frunzele sub ploaie

 

şi laleaua mi-a şoptit

cu un zâmbet liniştit:

„da petalele-mi se cern

azi nimic nu e etern

flori culori toate dispar

dar vin altele pe-altar

evantai din curcubeu

ştiu…aşa am fost şi eu….“

 

şi-n ofrandă-ncet s-a dus

cu tulpina încă sus…