Mircea Moţ, Familia din vers

Recenta antologie din poezia lui Ion Pillat (Familia din vers, Antologie de Monica Pillat şi Carmen Brăgaru, Editura Spandugino, 2025) contează, dacă mai e nevoie, ca argument pentru unitatea creaţiei unui poet la care „tot ce este individual şi particular se sublimează în versiuni succesive, devenind, în cele din urmă universal şi general uman“ (Carmen Brăgaru). Ideea de a face drumul invers, dinspre realitatea estetică spre realitatea concretă, nu este o „întreprindere sortită eşecului“, ci ocazie de a înţelege drumul parcurs de poet de la concretul realităţii la imaginarul unei opere care transformă în substanţă proprie tot ceea ce-i fusese exterior şi, în acelaşi timp, anterior ei.

Citit din perspectiva temei (în cazul acesta familia), cum se întâmplă în cazul poeţilor autentici, Ion Pillat rămâne autorul unei poezii ale cărei teme şi motive conduc lectura spre un întreg în care tot ce este fragment sau particular se întâlneşte, pulsând cu aceeaşi intensitate, într-un fascinant centru al creaţiei.

Compoziţia volumului (I. Versuri pentru soţie, Maria Pillat-Brateş; II. Versuri pentru fiica Pia; III. Versuri pentru fiul Dinu; IV. Ion Pillat: Familia în vers; V. Addenda: Ecouri din lirica Monicăi Pillat) este sugestivă pentru această antologie tematică.

Indiferent dacă versul pillatian este dedicat soţiei sau copiilor, imaginarul poetic impune casa, ca loc şi stabil reper, un semnificativ aci, în egală măsură punctul care trimite la un timp auroral şi nelipsit de reflexe mitice. Ea stă sub semnul unei imposibile întoarceri, nu doar pentru că este redimensionată pe alte coordonate, estetice, ci şi pentru că este sever marcată de o închidere simbolică: „La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,/ Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.// Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc“ (Aci sosi pe vremuri). Fiinţe, aparţinând unor timpuri şi sensibilităţi diferite, se lasă în voia aceluiaşi drum, care le conduce cu autoritatea unui destin spre un loc al nunţii şi al extincţiei, închizându-se în felul acesta un cerc existenţial: „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii./ Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi. (…). Şi cum şedeau… departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat (…).// Ca ieri sosi bunica… şi vii acuma tu:/ Pe urmele berlinei, trăsura ta stătu./ Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară./ Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară. (…).// Şi cum şedeam… departe, un clopot a sunat./ Acelaşi clopot poate, în turnul vechi din sat…/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat (Aci sosi pe vremuri).

Primul ciclul al volumului, Versuri pentru soţie, Maria Pillat-Brateş, debutează cu un poem în care descriptivul devine punctul din care se deschid perspective de profunzime. Amurgul estompează realitatea concretă lăsând loc unor evidente prezenţe simbolice: „Amurgul pe cetate biruitor îşi lasă/ Să lunece alene o nevăzută plasă./ /În mreajă ei de umbră, cu fire de argint/ El prinde vânătorii visărilor ce mint.// Dar peste noi pescarul, de vrea să fie darnic,/ Năvodul amintirii va arunca zadarnic.// Trecutul, viitorul, la fel s-au depărtat/ În clipa fără margini în care mi te-ai dat“ (Plasa). Reţine, în mod deosebit, atenţia relaţia dintre spaţiul interior, al intimităţii şi al protecţiei, şi exteriorul din care poetul decupează ipostaze semnificative. Un poem cum este Interior impune un spaţiu în care obiectele rămân în atmosfera acelei purităţi a esteticului ce invadează salvator realitatea concretă: „Se cern garoafele de Luchian/ Şi sângerate cad din rama lor,/ Prin florile unui chilim oltean /Sperioase păsări se înalţă-n zbor.// Pe-o strachină un cerb a tresărit…/ Şi, de pe raft, în fiece volum/ Poeţii ies s-asculte liniştit/ Un cântec risipit ca un parfum“. Tablourilor şi cristalului ce amplifică lumina li se adaugă oglinda care, prin reflectare, redimensionează spaţiul limitat al odăii: „De pe podele urcă valuri moi/ De umbră şi pe masă se întind./ Oglinda-şi limpezeşte iazul mort/ Într-un izvor cu seară cristalin.// Lalele stinse din odaie fug,/ Oglindă-n apa morţilor le ia,/ Nălucă lor, în vis, rămâne fum./ Aşa doresc şi sufletu-mi să stea. (Lalele). Poetul este atent la reprezentări, în universul cărora moartea nu mai are putere, contând doar ca o figură: „Şi zile fug, şi trece an de an…/ Îmbătrânesc… şi-un pui de căprioară/ Deschide mari doi ochi de porţelan/ Din lumea unde moartea nu omoară“ (Căprioara de porţelan). Autorul este atras de o Miniatură persană, câtă vreme timpul ei nu contează ca un timp „terestru“, ci în exclusivitate ca un timp al artei(„Şi se privesc tustrei şi nu-şi dau seama/ Că veacul lor s-a dus de pe pământ“), distanţându-se în acest fel de tradiţionalişti, cu atât mai mult cu cât demersul său reţine realul aşa cum apare el în universul estetic al unei icoane. Icoană pe sticlă poate fi socotită în acest sens semnificativă: „Pe-această sticlă clară ca faţa unui iaz./ Voi aşeza sus cerul cu stele pe grumaz./ Voi strânge jos: zăpadă, pâraiuri de cleştar,/ Copaci de promoroacă şi părţii de hotar“.

Prin „fereastră“, interioarele capătă şansa deschiderii, spre mare, acvatic ori vegetal. Nu poate surprinde asemănarea femeii iubite cu o floare, reţine în schimb atenţia „floarea de fân“ ca o emblemă a frumuseţii eterne, la care se ajunge după ce sevele trecătoare s-au risipit: „Îmbălsămat e părul tău ca fânul/ Ce poartă flori cu lacrimă de rouă/ Şi ochii tăi sunt limpezi ca şi roua“ (Pe claie). Generator de mari melancolii, amurgul înfioară clipa prezentului, amintind momentul în care toate cele existente se vor mântui de povara materialităţii. Demersul imaginativ recuperează într-un fel tot ce este marcat de semne ale degradării, trecând realul în orizontul semnificativ al creaţiei. Balta, despre care s-a spus că este un ochi al infernului, devine o grădină, spaţiu supus actului civilizator: „Noi în genunchi căzurăm… Petale cu petale,/ Din baltă cea mai tristă grădină ai făcut.// O, Doamne, înfloreşte şi bietul nostru lut/ Cu rază pogorâtă din darurile Tale“ (Balta).

În versul pillatian, profunda legătură dintre bărbat şi femeie presupune aşteptarea ca semnificativă probă şi eliberarea de „zăbrele de tină“( un poet vorbea de „temniţa în ars, nedemn pământ“), pentru accesul, prin irizatele punţi ale curcubeului, la nunta ca moment al începutului şi al purităţii: „Şi când, ocnaş, îmi duc prin praf ghiuleaua,/ Îmi sună nemurirea-n lanţul greu./ O, de-am avea: eu, trupul tău ca neaua,/ Tu, sufletu-mi de tânăr Dumnezeu –// Cu-o clară palpitare de lumina/ Răsfrântă de cerescul tău contur,/ Am trece prin zăbrelele de tină/Deasupra coliviei de azur.// Întinde-mi dar iubirii viitoare/ Un curcubeu de irizate punţi./ Priveşte: catedrelele stelare/ Ne-aşteaptă pentru misticele nunţi. (Logodnă mistică).

În versurile dedicate copiilor, atitudinea poetului se schimbă, nu însă şi constantele poeziei sale. Într-un poem cum este Copiii poetului, universul infantil este surprins cu o anumită înţelegere şi detaşare, după cum emblematică este o Artă poetică: „Mi-am urzit din sunet şi coloare/ Din cuvinte dure, zi de zi,/ turnul versului înalt în care/ Îmi adorm durerea de-a trăi“. Încă un argument, dacă mai este nevoie, că la Ion Pillat reperele existenţiale sunt filtrate prin conştiinţa unui modern (în fond, după cum scria Nicolae Manolescu, „tradiţionalismul e un stil, o formula inventată de poeţii moderni“).

„Prezenta antologie, menţionează Monica Pillat, s-a structurat într-un cvartet, menit să ii ofere cititorului de azi accesul la universul afectiv domestic al unui poet care a ţinut să sustragă ireversibilului şi să păstreze în scris tot ceea ce a iubit mai mult pe lume“. În egală măsură, volumul contează ca o parte a operei în care, cu tot ce are specific şi valoros, se reflectă întregul.