Ioan-Aurel Pop, O carte de luat aminte

De cum am văzut cartea despre „Sătmarul de altădată“ (Cluj-Napoca, Editura „Şcoala Ardeleană“, 2024, 650 p.) a medicului-profesor Aurel Andercou, de cum am pătruns în paginile ei, am avut un impuls interior de a scrie despre ea, nu din alt motiv, ci din acela de „a nu lăsa să alunece în uitare fapte mari şi minunate“, cum ziceau istoricii de odinioară. Dar – ca omul acaparat de nimicuri şi nu de esenţe – am lăsat lunile să curgă prea mult. Repar acum, cumva, lipsa mea de grijă.

De la început, de la motto şi de la dedicaţie, cititorul îşi dă seama ce comoară urmează să citească. Mottoul este din „poetul pătimirii noastre“, Octavian Goga, cel cu viaţă zbuciumată – cine nu o are aşa? –, acela care avea în minte nu câte fuseseră, ci câte ar fi putut să fie („Şi cum, sub tâmpla mea fierbinte,/ O lume veche-mi reînvie,/ Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie“; poezia se cheamă, lugubru, Cântă moartea). Ce mare profunzime în vorbele acestea, scrise cam atunci când şi Lucian Blaga, în poezia Risipei se deda florarul, vorbea de „păduri ce ar putea să fie şi niciodată nu vor fi“! La fel, Silviu Dragomir, cam din generaţia lor, în testamentul său spiritual, scrisese: „Căci, dacă, faţă de ceia ce ar fi trebuit şi am fi dorit să facem, ceia ce am făcut e aşa puţin, atâta cât am făcut era, în împrejurările date, tot ce puteam face. Iar o acţiune folositoare nu se judecă numai după mărimea rezultatelor sale, ci şi după curăţia intenţiilor cu care a fost întreprinsă“. Această adâncă judecată de valoare trebuie însoţită de adagiul latin, reluat tot de istoricul transilvănean menţionat: „Am făcut ceea ce am putut, să facă mai bine urmaşii“ (Feci quod potui, faciant meliora sequentes). Cartea profesorului Andercou este închinată părinţilor, numiţi Aurel şi Ileana, dar şi concetăţenilor, colegilor şi prietenilor. Şi mottoul şi dedicaţia îşi au rostul lor.

Am amintit aceste lucruri nu ca să-mi expun erudiţia – au trecut timpurile când credeam că era nevoie să fac asta –, ci ca să arăt în ce fel de mediu intelectual s-a format profesorul Aurel Andercou. Veţi spune că greşesc, fiindcă profesorul s-a format în anii proletcultismului (între 1944 şi 1958, trupele sovietice s-au aflat pe teritoriul României), că a făcut şcoală în anii comunismului, ca adolescent şi tânăr. Este drept, dar educaţia unui om nu vine de la stat şi prin stat decât în aparenţă. Educaţia profesorului Aurel Andercou a venit de la bunicii şi părinţii săi interbelici, crescuţi în valorile României Întregite şi ale Regatului României. Şcolile sale din Satu Mare, deşi comunizate aparent, păstrau încă sigiliul perioadei interbelice, cu profesori serioşi, sobri, europeni şi patrioţi, ca aceia de la liceele „Mihai Eminescu“, „Doamna Stanca“ şi „Kölcsei Ferenc“. Fireşte că nu l-a învăţat atunci la şcoală pe Goga (declarat „duşman de clasă“, „burghez“ şi „fascist“ de către comuniştii sovietici şi de uneltele lor de la noi), dar l-a auzit şi l-a citit în familie, unde nu lipsea amintirea poeziilor „Oltul“, „Noi“, „Dăscăliţa“ şi „Casa noastră“. Mottoul şi dedicaţia sunt semnificative tocmai prin amintirea părinţilor care l-au adus pe lume şi l-au format ca om, dar şi prin pomenirea celorlalţi, fiindcă suntem cu toţii şi suma mediilor sociale, a anturajului prin care am trecut.

Deşi cartea este un elogiu adus Sătmarului, profesorul iese din cadrul său în mai multe direcţii, inclusiv geografice. Una este Baia Mare (cândva un târg în cadrul comitatului Satu Mare), cu şcoala sa de pictură sau cu centrul său artistic (cum i se spune acum de către specialişti), în a cărui ambianţă stă în frunte pictorul Aurel Popp, în asociere cu alţii, mari, precum Carol Popp de Szatmari (primul artist fotograf român, prieten cu Franz Liszt) sau Alexandru Duma (căruia i-am făcut o expoziţie permanentă, de fapt un muzeu memorial, la Universitatea „Babeş-Bolyai“). Din această direcţie de expunere reiese şi marea pasiune a profesorului Aurel Andercou pentru pictură, pasiune din care s-a ivit o frumoasă colecţie, pe linia marii tradiţii clujene a medicilor-artişti. A doua „evadare“ din aceste memorabile memorii centrate pe Satu Mare este Clujul, „oraşul-comoară“ (nume concurent cu al Braşovului, „oraşul-coroană“). Dar e vorba de Clujul universitar şi intelectual, unde domnul profesor trăieşte din 1973, când a devenit asistent, la invitaţia profesorului Aurel Nana, la Clinica Chirurgie I. A mai trecut, cu mare folos, din anul 1982 până în 2014, pe la Clinica Chirurgie II, în calitate de profesor, şef al clinicii şi medic primar pe linie de reţea spitalicească. Viaţa profesională şi intelectuală a Clujului l-a marcat pentru întreaga viaţă, ca pe toţi studioşii sătmăreni, care puneau oraşul de pe Someşul Mic într-o lumină unică şi îl priveau ca pe capitala învăţăturii înalte, a erudiţiei, a profesionalismului, mai ales pe tărâm medical. Aşa că studenţia la Cluj şi cariera împlinită tot la Cluj au fost pentru emulul sătmărean, dornic de învăţătură, a doua casă, după locul naşterii şi al copilăriei. „Evadări“ secundare din cadrul de origine (pe lângă arta şcolii de la Baia Mare şi medicina de la Cluj) mai sunt muzica lui Ştefan Ruha (violonist sătmărean plecat demult de acasă şi ajuns de reputaţie mondială, ca şi Ion Voicu), pictura lui Viorel Nimigeanu, povestea roirii familiei prin locuri variate, unele nebănuite. Profesorul Aurel Andercou şi-a găsit originile vechi prin 1630, într-un general francez (Andrecaux), pus în serviciul Habsburgilor, cu urmaşi nobili şi naturalizaţi români. În istoria familiei se găsesc şi alte etnii, precum cea maghiară. De altminteri, nu există în istorie familie pură, adică formată din reprezentanţii unei singure etnii şi nu există „străini“, fiindcă, până la urmă, toţi suntem rude (în genealogie se găseşte şi noţiunea de „înrudire universală“). Nu originile etnice ne fac pe noi oameni întregi şi utili în această lume, ci educaţia.

Profesorul are o memorie prodigioasă a numelor de oameni şi de locuri, pe care le pomeneşte cu mare conştiinciozitate şi care dau nu numai culoare povestirii, ci şi autenticitate. Ne vine să credem mecanic tot ce spune, fiindcă ne convinge pe loc. Nu este în aceste rânduri doar autorul – cum ar fi normal să fie –, ci este o frescă a lumii sale. Iar lumea sătmăreană a profesorului Andercou porneşte din epoca interbelică şi are prelungiri chiar şi înainte de Primul Război Mondial, se duce, odată cu primii paşi în viaţă şi cu adolescenţa spre ani 1950-1960, ca să culmineze cu cariera de medic, de profesor, de Om între oameni. Între file nu sunt avatarurile unei fiinţe, ci povestea unei lumi, a unei societăţi, a unei (unor) comunităţi. Ceea ce impresionează în carte este bunăvoinţa, generozitatea, în fine, lumina. Am citit multe memorii în care autorii nu se fereau să arunce cu venin asupra unor contemporani, asupra unor colegi, asupra unor şefi care vor fi fost răi. În cartea aceasta a vieţii profesorului Aurel Andercou nu se află aşa ceva. Răul este dat uitării. De altminteri, ea se şi încheie pe aceeaşi linie: „Cred în viitorul luminos al Sătmarului“. Cuvintele acestea ar fi sunat banal, în alt context, dar aici sunt ca o încununare a povestirii, ca o aureolă a ceea ce crede cu-adevărat autorul. Să fie vorba de un om eminamente optimist, înclinat spre edulcorare, spre înfrumuseţarea vieţii? Nu cred. Este, mai degrabă, vorba despre un intelectual rafinat, despre un om realist, care ştie că viaţa nu ne-am dat-o noi înşine şi că ea trebuie dusă mai departe. Este aici, cumva, şi dascălul de o viaţă, marcat de marea responsabilitate a educatorului, nu numai a savantului. Cartea nu are la bază un jurnal, care să fi conţinut toate detaliile uşor de reprodus, ci vine din amintire şi din amintiri. Substantivul românesc „amintire“ se trage din trei cuvinte latine: ad mentem mire, adică „a merge la minte“, a te întoarce mereu la dreapta judecată, a reveni la ceea ce a fost, la experienţa de viaţă acumulată în memorie. Ce frumos sună, ca o metaforă!

Profesorul ne întoarce la minte, la amintire şi ne îndeamnă să nu uităm binele şi bunele. Uitarea e moarte, iar noi suntem încă vii şi nimeni nu moare cât timp mai trăieşte în amintiri. Pe câţi oameni mari şi mici îi evocă aici profesorul Aurel Andercou, de la soldaţi la generali şi de la căruţaşi la mari savanţi, înviindu-i pentru noi sau spunându-ne că nu au murit niciodată! În prim-plan sunt şi locurile din Sătmar, de la Homorod, Botiz, din Ţara Codrului (fapt pentru care îşi aminteşte versul eminescian din poezia Călin (file din poveste), casele de pe străzile din oraş, dealurile Băii Mari, locurile de vânătoare, tabăra de la Oţeloaia şi multe altele. Aşa, prin locuri şi prin oameni, ajunge la Patrie şi la Ţară şi afirmă, împreună cu Nichita Stănescu, un lucru extraordinar altminteri, dar firesc în logica acestei cărţi: „Limba română este patria mea“. Un fiu al Sătmarului, cu rădăcini spre Europa Occidentală, dar cu tulpină trainică şi cu măreaţă coroană aici, se regăseşte în toată moştenirea poporului său şi a ţării sale, jubilează întru adevăr şi dreptate şi se scaldă în iubire de oameni şi de bine. Mai spre finalul cărţii, ne conduce prin Sătmar ca un ghid de profesie şi-i invită pe sătmăreni să-şi cunoască oraşul şi să se plimbe pe străzile sale. Dacă sătmărenii vor face asta, se vor minuna şi străinii de frumuseţea locurilor şi a oamenilor. Vedem cum Sătmarul – unul din centrele ducelui (voievodului) Menumorout de pe la anii 900 d. Hr. – îşi poartă cu mândrie gloria, că rămâne reperul principal al României din nord-vest, al acelei Românii pe care Eminescu o vedea şi o preţuia înainte de a apărea pe hartă.

Cartea aceasta, scoasă aşa de frumos de Editura „Şcoala Ardeleană“, este o contribuţie la istoria naţională. Dacă fiecare colţ de ţară ar avea „povestiri“ precum cea de faţă, am fi mult mai bogaţi şi ne-am umple de satisfacţie intelectuală. Medicul şi chirurgul Aurel Andercou a vindecat mii de trupuri omeneşti, profesorul a instruit zeci de promoţii de studenţi, dar intelectualul a vindecat suflete multe cu această lucrare. Este o lucrare a spiritului său generos, îndreptat spre oameni. L-am cunoscut pe profesorul Aurel Andercou la Clinica Chirurgie II, unde era şef. Nu ştiu ce fel de şef era cu medicii şi asistenţii din subordine, dar ştiu ce fel de „şef“ era cu pacienţii. Cu pacienţii, era un subaltern săritor, harnic şi modest, purtându-şi menirea de doctor după preceptele lui Hipocrat. M-am aflat între cei aleşi, care i-au perceput vocaţia, care i-au simţit căldura sufletească blândă, care i-au putut cunoaşte simţul misiunii de medic. Aşezarea în pagină a amintirilor sale de sătmărean devenit clujean vine ca o datorie faţă de părinţi, strămoşi, colegi, prieteni, concetăţeni – cum scrie în dedicaţie – adică faţă de lumea în care a trăit şi trăieşte. A r fi vrut să scrie mai mult şi să cuprindă totul, de-aceea „nu câte-a scris îi vin în minte, ci câte-ar fi putut să scrie“ – ca să-l parafrazez pe Goga – dar nemulţumirea aceasta o are fiecare autor. Vor face alţii mai bine, deşi, în cazul de faţă, nu văd cum: autorul a cuprins în paginile sale o lume întreagă.

Acesta este cel mai frumos omagiu pe care-l poate aduce vieţii acela care a îndreptat şi salvat atâtea vieţi, Profesorul Aurel Andercou.